10 august 2022

Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”

Bine ați venit pe pagina muzeului !

MARIN PREDA, 100 DE ANI DE LA NAȘTERE

Scriitorul Marin PREDA s-a născut pe 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul  Teleorman, în familia lui Tudor Călăraşu şi al Joiţei Preda. Între 1930-1937, Marin Preda urmează cursurile școlii primare și complementare din satul natal, iar între anii 1937-1941 își face studiile liceale la Școala Normală din Abrud, mutată în 1940 la Cristur-Odorhei și apoi la București, din cauza războiului. Își întrerupe studiile pentru a demara acțiuni concrete de împlinire a vocației.

Astfel, se integrează în grupul din jurul revistei „Albatros”, condus de Geo Dumitrescu, iar în 1941 obține un post de corector la ziarul „Timpul”, pe paginile căruia va debuta cu schița „Pârlitu’” (1942). După încheierea stagiului militar, în 1945, este corector la „România liberă”, continuând să publice proză scurtă în presa timpului: „Tinerețea”, „Contemporanul”, „Studentul român”, „Lumea”, „Revista literară”.

Debutul editorial se produce în 1948 cu volumul de nuvele „Întâlnirea din Pământuri”, urmat de volumele „Ana Roșculeț” (1949), „Desfășurarea” (1952), „Moromeții” (vol. I – 1955, vol. II – 1967; ediția a III-a, revăzută și adăugită – 1972), „Ferestre întunecate” (1956), „Îndrăzneala” (1959), „Risipitorii” (1962), „Friguri” (1963), „Intrusul” (1968), „Martin Borman” (1968), „Imposibila întoarcere” (1975), „Marele singuratic” (1972), „Delirul” (1975), „Viața ca o pradă” (1977), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980), „Scrieri de tinerețe” (1987), „Creație și morală” (1989). Împreună cu Eta Vexler, traduce romanul „Ciuma” de Albert Camus (1965), iar din colaborarea cu Nicolae Gane va ieși traducerea romanului „Demonii” de F. M. Dostoievski (1970).

Marin Preda este deținătorul mai multor premii, între care Premiul de Stat (1952; 1955), Premiul Uniunii Scriitorilor (1972; 1977), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1968; 1971) ș.a. În 1967, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1974 – membru corespondent al Academiei Române. La începutul anilor ’70, devine director al recent înființatei edituri Cartea Românească, pe care o conduce până la sfârșitul vieții. Scriitorul s-a stins din viață la Mogoșoaia, în condiții incerte, pe 16 mai 1980.

Mărturisiri și reflecții:

  • „Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Și am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creații ale umanității, aceeași mare întrebare. Trebuia să răspund la ea prin ceea ce știam din lumea țărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria și adolescența” („Creație și morală”, ediție de Victor Crăciun și Corneliu Popescu. București: Cartea Românească, 1989, p. 158).
  • „Asupra mea mediul a avut o importanță fundamentală nu numai ca scriitor, ci și ca om. De câte ori mă duc prin sat, merg acasă și mă așez la punctele de unde odinioară răsărea și apunea soarele. În spațiul lor se petreceau întâmplările satului pe care le înregistram cu o prospețime egală, netocită, pentru că sentimentul ceremoniei și religiei muncii avea un  aspect grandios. Știai că ești liber să înțelegi și să participi la lume, cu toate că erai atât de singur în mijlocul acestei lumi” („Creație și morală”, op. cit., p. 462.).
  • „Cititorul este un om care nu riscă nimic când pune mâna pe-o carte de literatură și vrea s-o citească… În realitate, într-o cultură superioară, sau care tinde să devină astfel, răspunderea spirituală a cititorului e imensă” („Creație și morală”, op. cit., p. 372).
  • „Dacă dragoste nu e, nimic nu e !…” („Cel mai iubit dintre pământeni”, ediția a II-a, vol. III. București: Cartea Românească, 1984, p. 317).
  • „Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuți să nu putem concepe în noi înșine că am putea muri…” („Cel mai iubit dintre pământeni”, ediția a II-a, vol. II. op. cit., p.212).
  • „Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poți” („Imposibila întoarcere”. București: Cartea Românească, 1971, p. 160).
  • „În lumea în care trăiește, scriitorul, fascinat de ceea ce vede, poate lansa o sondă și, în seninătatea conștiinței sale, poate să studieze datele acestei lumi și să ne dea, poate nu chiar un răspuns, asta, uneori, e atât de ușor, ci posibilitatea de a contempla noi înșine propria noastră viață, cu toate enigmele și problemele ei insolubile. Și atunci poate fi sigur că urmările gestului său creator vor fi imprevizibile” („Imposibila întoarcere”. op. cit., pp.  16-17).
  • „Vremurile trec și important e să scapi cu viață” („Cel mai iubit dintre pământeni”, ediția a II-a, vol. I. op. cit., p.113).

Referințe:

„N-are decât 25 de ani, dar gândește mult și scrie puțin, parcă ar fi de 50. Sobru, închis într-un mutism care nu-i mizantropie, ci atentă măsură de sine, muncitor, cinstit și hotărât. Marin Preda aduce în opera și în etica lui personală virtuțile neamului de țărani din Teleorman, de unde a pornit ca să răzbească singur în numai 7 ani de zile, până la conturarea unor forțe epice cu totul personale. Plecat de pe băncile școlii normale, vagabond pe ulițele Bucureștiului, ucenicind apoi, stăruitor și modest, prin lucru greu și prost plătit, de noapte, al redacțiilor, publicând rar și citind mult, Marin Preda este între tinerii din leatul lui nădejdea cea mai plină și mai realizată până acum… Cititorul își poate da singur seama de forța talentului lui Marin Preda în care îndrăznim să prevedem peste zece, cincisprezece ani, pe unul din romancierii de seamă ai literaturii noastre” (Miron Radu PARASCHIVESCU, „Revista literară”, 5-6 martie 1947, apud Ion CRISTOIU, „Marin Preda, neliniștitul”, studiu introductiv la volumul „Scrieri de tinerețe” de Marin PREDA. București: Minerva, 1987, p. VI).

Marin Preda este „primul scriitor capabil să însumeze cu adevărat, într-o viziune totală și deci echilibrată, datele unei existențe cu mult mai complexe decât cea reflectată până la el. […] Lumea se înfățișează în opera sa în toată diversitatea aspectelor ei, luminoase și întunecate, neselecționate potrivit unor obsesii tiranice și limitative. Iar în centrul ei se află omul. Evocat în nota aceleiași tendințe către totalitate, ca și natura, ca și istoria și societatea cu toate regiunile și treptele activității sale psihice și spirituale” (Valeriu CRISTEA, „Domeniul criticii”. București: Cartea Românească, 1975, p. 164).

„Cel mai iubit dintre pământeni” este un „roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin” (Eugen SIMION, prefață la „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin PREDA, ediția a III-a, vol. I. București: Cartea Românească, 1987, p. 7).