Poetul, publicistul, traducătorul, fruntașul mișcării de eliberare națională din Basarabia începutului de secol XX Alexei Mateevici, de la nașterea căruia se împlinesc 135 de ani, a fost unul dintre precursorii Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România din 27 Martie 1918, chiar dacă, asemeni altor doi martiri ai cauzei naționale Simeon Murafa și Andrei Hodorogea, nu a ajuns să se bucure de rodul luptei sacre pe tărâmul național. Prin verva strălucitoare a discursului, ținut la primul Congres al învățătorilor moldoveni din 25-27 mai 1917, apoi la deschiderea Cursurilor de limba română pentru învățătorii moldoveni, din 18 iunie al aceluiași an, unde a recitat poezia „Limba noastră”, considerată de criticii literari drept cea mai frumoasă Odă limbii române, a trezit „din somn de moarte” intelectualitatea basarabeană, a fost pentru noi acel prooroc din poezia „Basarabenilor”: Să știți, de nu veți ridica din sânul vostru un prooroc/ În voi viața va seca, zadarnic soarta veți ruga/ Căci scoși veți fi atunci din joc/ și-ți rămânea făr-de noroc.
Alexei Mateevici a fost steaua noastră norocoasă, care i-a călăuzit de Sus pe făuritorii Marii Uniri! Această stea călăuzitoare strălucește și azi pe bolta albastră a românității.
S-a născut pe 16 martie 1988 la Căinari, județul Tighina, într-o familie de preoți cu vechi tradiții românești. Tatăl, Mihail Mateevici, era originar de prin părțile Sorocii, iar mama Nadejda era fiica protopopului Ioan Neaga din Căușeni. Urmează școala primară din Zaim, unde, în anul 1893, se mutaseră cu traiul părinții. Își continuă studiile la Școala Duhovnicească și la Seminarul Teologic din Chișinău (1897-1910). Colegi de seminar i-au fost mari tribuni ai mișcării de eliberare națională: Petre Cazacu (1873–1956), Ion Inculeț (1884–1940), Ion Pelivan (1876–1954), viitorul sculptor Alexandru Plămădeală (1888–1940), autorul bustului instalat în 1934 la mormântul preotului-poet din Cimitirul Central din Chișinău. Își desăvârșește studiile la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev (1910-1914), unde își susține teza de licență, intitulată „Concepția religioasă și filosofică a lui Gustav Theodor Fechner”. După absolvire revine la Chișinău și activează ca profesor de limba greacă la Seminarul Teologic.
În anul 1915 pleacă, în calitate de preot militar, pe frontul din Galiția, iar după un an este transferat pe frontul Românesc. În această perioadă intră în contact cu mai mulți oameni de cultură din dreapta Prutului, printre care Nicolae Iorga și Nichifor Crainic.
La sfârșitul lunii iulie a anului 1917 se îmbolnăvește de gripă și revine la Chișinău. Este internat la Spitalul Municipal nr. 1 unde, pe 13 august, se stinge din viață. Moartea subită a lui Alexei Mateevici rămâne până azi învăluită de mister (a se citi, în această ordine de idei, Jurnalul Teodosiei Novițki, soția poetului; cartea medicului legist Gheorghe Baciu „Alexei Mateevici – o victima a terorii bolșevice”; articolul medicului neuropatolog Ovidiu Vuia „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!” din revista clujeană „Renașterea”, nr. 5, martie 1994).
***
Alexei Mateevici debutează la vârsta de 18 ani, în ziarul „Basarabia” din 20 septembrie 1906, cu prima parte din corespondența intitulată „Chestia preoțească”, pe care o semnează cu pseudonimul A. Mihailescu. Tot în acest ziar, în numerele 48, 49 și 50 din 1906 îi apare nuvela „Toamna”.
Poeziile „Cântecul zorilor”, „Țăranii”, „Eu cânt”, „În zarea anilor”, publicate la începutul anului 1907 în ziarele „Basarabia” și „Viața Basarabiei” au avut o mare rezonanță, Alexei Mateevici impunându-se drept unul dintre cei mai străluciți exponenți ai intereselor românilor basarabeni:
„…Muncă, muncă și iar muncă,/ Alta n-am văzut/ Și în munca noastră lungă/ Toate le-am pierdut// Am crescut în largi ogoare/ Roadă cu prisos/ Dar din pâinea roditoare/ N-am avut folos…” („Cântecul zorilor”). Osmoza cu poezia coșbuciană este evidentă.
Pentru că devenise cel mai popular tribun al românilor basarabeni, încă din această perioadă intră în vizorul Ohranei (poliția secretă din Rusia țaristă). Nu este exclus ca de atunci să i se tragă necazurile care au culminat cu moartea-i tragică. În colecția „Manuscrise” a Muzeului Național al Literaturii Române se păstrează o bogată corespondență a poetului cu familia (63 de unități), în care el vorbește despre aceste necazuri, punându-le, în mare parte, e drept că voalat, pe seama temutei Ohrane.
Începând cu anul 1911 Alexei Mateevici scrie și publică în revistele „Luminătorul”, „Cuvânt moldovenesc”, „Кишинёвские епархиальные ведомости” articole bătăioase cu caracter politic, cum ar fi „Lupta moldovenilor pentru drepturi”, „Datoria noastră”, „Ce ne trebuie nouă” etc., dar și cu tentă științifică: „Obiceiurile și rânduielile nunții la moldovenii basarabeni”, „Colindele Crăciunului”, „Momentele influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, „Anul Nou la moldoveni”, „Bocetele de înmormântare moldovenești” etc.
La Congresul Învățătorilor din Basarabia din 25-27 mai 1917 Alexei Mateevici a ținut două discursuri îndelung aplaudate, afirmând, printre altele: „Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai. Primiți, fraților, felicitările mele călduroase, ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.
Ca unul care vine cu toată dragostea în mijlocul d-voastră, cred că pot să-mi îngădui de a vă da unele sfaturi frățești. Mai întâi de toate să știți că: Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi și la durere/ Unde-s doi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește.
Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!
Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze).
(…) Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.
Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu este: să nu uităm de țărănime, care a suferit atâta până acum! S-o luminăm, să mergem mână în mână cu ea, căci fără noi ea nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără ea. S-o îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.
Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântare îndelung aplaudată).
A doua zi Alexei Mateevici a mai ținut un discurs aplaudat furtunos, în care și-a exprimat celebrul crez: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”.
Cu puțină vreme înainte de sfârșitul tragic al preotului și poetului-tribun, pe 18 și 19 iunie 1917, el mai ține două cuvântări, de data aceasta în cadrul Cursurilor de limba română pentru învățătorii moldoveni. La ședința din prima zi Alexei Mateevici citește capodopera creației sale – poemul „Limba noastră”, pus pe note mai târziu de către compozitorul Alexandru Cristea, poem care actualmente este Imnul de Stat al Republicii Moldova.
***
În colecția „Manuscrise” a Muzeului Național al Literaturii Române se păstrează carnetul cu versuri de Alexei Mateevici, în care se regăsește și poemul „Limba noastră”. De asemenea, tot în colecțiile muzeului, se păstrează fotografii originale, toate edițiile operei poetului, precum și scrisorile de pe front adresate soției Teodosia, mamei Nadejda și fratelui Victor.
La 16 martie 1968, cu prilejul celor 80 de ani de la nașterea preotului-poet, Muzeul Național al Literaturii Române a inaugurat la Căinari Casa-muzeu „Alexei Mateevici”. În 1990-1991 Casa a fost reconstruită din temelie și în cinci camere ale ei a fost amplasată o nouă expoziție, organizată, de asemenea, de Muzeul Național al Literaturii Române. Redeschiderea a avut loc la 31 august 1991, de Ziua Națională a Limbi Române. La 20 iunie 1992 în fața Casei-muzeu a fost instalat monumentul lui Alexei Mateevici, realizat de sculptorul bucureștean Alexandru Deacu-Ialomița. O altă Casă-muzeu a fost inaugurată la Zaim, în martie 1988, cu prilejul celor 100 de ani de la nașterea poetului.
Referințe
Dacă ar fi trăit, ar fi fost un mare poet. Numai Eminescu a mai știut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane (George Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, 1982).
Mișcarea de renaștere națională din Moldova de Est l-a reactualizat pe Alexei Mateevici, l-a valorificat în ansamblu (căci poeziile sale religioase erau interzise) și i-a înălțat o statuie de apostol al neamului: el a devenit în fond cel de-al doilea poet național, după Eminescu (Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, 1997).
De-a lungul deceniilor ce au trecut de la apariția „Limbii noastre” s-au scris numeroase poezii originale și profunde, unele depășind-o chiar prin forța imaginarului poetic. Cu toate acestea puterea ei de rezonare în timp nu scade, faptul explicându-se întâi și întâi prin remarcabila-i particularitate de a fi o mărturisire autentică a istoriei, o mărturisire care atinge sensibil nervii duruți ai memoriei noastre și sintetizează ființa limbii ca parte integrantă a ființei neamului. În rezultat, fiorul dragostei de limbă se întâlnește și se contopește cu fiorul unor mari iubiri de neam, de plai, de om și frumos (Elena Țau, Exerciții de identitate, Chișinău, 2015).
Text de Veronica BOLDIȘOR, muzeograf
Mai multe articole
Jean Bart, navigatorul scriitor, 150 de ani de la naștere
Eugène Ionesco, creator al teatrului Absurdului – 115 ani de la naștere
AGNESA ROȘCA – 95 DE ANI DE LA NAȘTERE