28 februarie 2021

Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”

Bine ați venit pe pagina muzeului !

Liviu Deleanu, 110 ani de la naștere

Liviu Deleanu, 1955
Fotografie din fondurile MNLMK, nr. de inventar - 2709
©MNLMK

Liviu Deleanu (nume adevărat Lipa Cligman) s-a născut pe 8 februarie 1911 la Iaşi. La vârsta de 15 ani, se află la București, unde lucrează litograf și corector la o tipografie. Redactează revistele literare „Prospect” și „Vitrina literară”. A debutat editorial în 1927, cu volumul de versuri „Oglinzi fermecate” (Editura Goldner, Iași). Au urmat alte două cărți de poezie: „Ceasul de veghe” (Editura Șantier, București, 1937) și „Glod alb” (Editura Cultura Poporului, București, 1940). În 1940, se stabilește în Basarabia, unde scrie o perioadă cărți pentru copii („Poezii pentru copii”, 1947). Primul volum de versuri pentru adulți îi apare la Chișinău abia în 1952, intitulat „Vremuri noi”. Alte volume de poezie: „Poezii şi poeme” (1954); „Tinereţe fără moarte” (1957); „Cânturi de ieri şi de azi” (1958); „Freamăt” (1962); „Dragostea noastră cea de toate zilele” (1966); „Cartea dorului” (1968); „Destăinuire” (1970) ș.a. Liviu Deleanu a condus mulți ani Cenaclul literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”. A tradus din autorii ruși I. Krîlov, A. Pușkin, N. Nekrasov, M. Lermontov, A. Tvardovski, K. Simonov, S. Mihalkov. S-a stins din viață pe 12 mai 1967, la Chişinău.

Ion Constantin Ciobanu, Liviu Deleanu, Grigore Vieru, 1966
Fotografie din fondurile MNLMK, nr. de inventar – 5624
©MNLMK

În volumul de debut, Oglinzi fermecate, tânărul poet Liviu Deleanu se arată interesat de imaginarul artistic al literaturii fin de siècle, dar și de imagistica simbolistă din poezia lui Demostene Botez, de retorica revoltei din versurile lui Aron Cotruș, de maladivitatea din poemele lui George Bacovia și, poate în primul rând, de „urâtul” provocator de neliniști din Blesteme-le argheziene. În O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi enumeră „toate atributele poeziei moderniste” care apar în primele volume ale poetului: „timpul bolnav, ravagiile urâtului, vidul, femeile ofticoase, «pustiul și noaptea închisă cu lacăte», tăcerea de sicriu, atmosfera macabră, populată de draci și strigoi”. Modernist este și „personajul” acestor poeme, un eu angoasat, în așteptarea unui rău care trebuie să se săvârșeacă: „– Oare,/ Zi-mi, mămucă,/ -n astă noapte, cine moare?…” (Cioclii visului).

Coperta volumului „Ceasul de veghe”, 1937
Din fondurile MNLMK, f.b. 3015

Următoarele două cărți – Ceasul de veghe și Glod alb – demonstrează aceeași predilecție a tânărului poet pentru tematica, imagistica și versificația modernistă, poate cu o mai evidentă aplecare către implicarea civică (în Glod alb este evocat războiul civil din Spania, în grupajul Săbii peste Spania). Universul este sub semnul precarității și al amenințării: „apleacă-te, veghe, s-auzi,/ printre mugurii cruzi,/ pașii și umbletul turmelor,/ copitele urmelor,/ tălăngile crăițelor,/ scâncetul miorițelor, clinchetul cuțitelor,/ rânjetul vitelor,/ pământul încins cu sabie,/ cu oftică, cu scabie,/ pândarii nopților, topoarele,/ balta de sânge – abatoarele…” (Ceasul de veghe). Asemenea lui Tudor Arghezi, Liviu Deleanu explorează periferia, sordidul, lumea marginală a damnaților: „Purtăm în ochi năluca unui vis/ și-n sânge – putregai și sifilis…” (Cântec de noapte); „Pentru tine am deschis fereastra,/ bătrân herub cocoșat” (Mustrare). Ciclul păgân (alcătuit din poemele Litografie, Iama, Amurg) din volumul Glod alb reflectă poate cel mai bine această lume în surpare, în care morbidul și satanicul par să pună stăpânire: „Parşiva şi blonda Marie,/ în rochie lungă şi sură,/ c-un cap de stafie/ şi-un muc de ţigară în gură… /…/ Mai jos se joacă evanghelic: 66…” (Litografie); „E – sau se năzare?// Noaptea, – în cârje de oase și fum,/ umblă oloagă și oarbă pe drum/ cu luna-n spinare” (Iama); „Orașul, râvnind spre cerul plin, visează:/ pâine albă –/ și cerșetori în fracuri negre. Groază” (Amurg). Versul sacadat, eliptic, suspensiile, liniile de pauză frecvente (toate, specifice poeziei moderniste) completează această atmosferă angoasantă. Talentul tânărului Liviu Deleanua fost remarcat de însuși G. Călinescu, într-o cronică la Ceasul de veghe, publicată în Adevărul literar și artistic, 12 septembrie 1937: „Nimic nu e reprobabil în poezia dlui Liviu Deleanu, dimpotrivă, găsim în ea sensibilitate, imagini. Lipsește însă o consecvență a stilului /…/. Iată însă două strofe sobre, mișcătoare: «S-a împlinit și sfertul meu;/ până la douăzeci și cinci,/ am făcut cuib în inimă, mereu,/ altor Ilene și altor Catinci /…/»”. După apariția celui de-al treilea volum, cineva care semna cu N. îl lăuda, în revista Hasmonaea, februarie-martie, 1940, pentru „virtuozitatea versificației”; iar Aurel Vlad punea accent, cu referire la Glod alb, pe  amestecul „de explozii moderniste, de exaltări romantice, de realism pictural”, constatând totuși „influența liricii argheziene” și susținând că aceasta „trebuie neapărat înlăturată deoarece amenință să înăbușe autenticul talent al autorului” (Preocupări literare, nr. 4, 1940).

„Ceasul de veghe” – foaia de titlu și foaia de gardă, cu autograful autorului: „Dlui Dr. Iosif – cu toată admirația pentru arta sa. Liviu Deleanu. Buc. 938”
Din fondurile MNLMK, f.b. 3015

Ironia sorții (sau a istoriei), influența argheziană a fost înlăturată în carțile care au urmat, apărute deja în URSS, dar, odată cu aceasta, a fost reprimat și talentul autorului. Din cauza ralierii credule la  tematica oficială, din dorința de a se adapta și a fi acceptat.

În 1940, Liviu Deleanu se stabilește în Basarabia. (Motivele acestui refugiu ar putea fi mai multe. Pe de o parte, începuse al Doilea Război Mondial, iar situația evreilor în România nu era dintre cele mai fericite. Pe de altă parte, chemările și promisiunile noului regim de la Chișinău puteau fi mult prea ademenitoare pentru un artist care își da bine seama că aceasta era o șansă de a scăpa de marginalizare, prigonire și chiar exterminare.) Liviu Deleanu ajunge la Chișinău și devine unul dintre cele mai prezente personaje ale vieții literare de aici. Cărțile însă îi apar mai târziu, iar debutul editorial basarabean și-l face cu un volum pentru copii, în 1947. (Să fi fost aceasta un semn al ezitării? Sau poate că era nevoie de timp pentru a însuși formulele oficiale?).

Buzduganul fermecat (1951), Vremuri noi (1952), Krasnodon (1957, intitulat mai târziu Tinerețe fără moarte) sunt cărțile care îi deschid toate ușile și îi aduc laurii. Totodată, acestea anunță ruptura ce se produce în poezia lui Liviu Deleanu. O ruptură dramatică. Pentru că se schimbă radical și irecuperabil nu numai tematica, imagistica și versificația, ci și limbajul. De fapt, asistăm la oficializarea conținutului și decăderea limbajului. Cele mai multe texte din Poezii și poeme (1954) sau Cânturi de ieri și de azi (1958) sunt mostre de aderare fidelă la doctrina proletcultistă. Abia în Stihuri alese (1958) pot fi găsite câteva poeme dedicate unor modele literare românești autentice: Alecsandri, Creangă, Eminescu, apoi, în Freamăt (1962), Arghezi – semn al unui timid dezgheț în literatură. Și aceste poeme însă pun accent pe dogmele de inspirație realist-socialistă. Bunăoară, Vasile Alecsandri este apreciat pentru Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), și anume pentru gestul său de a se întoarce cu fața spre popor prin actul de valorificare a folclorului: „Apoi ai pus frumosului izvod,/ Ca toți acei cu gândul la norod/ Să simtă cât de rodnică li-e vița…” (Alecsandri); în cazul lui Eminescu, în prim-plan sunt scoase mizeriile realității burgheze și puseurile revoluționare din Împărat și proletar: „Dar ai trăit pământului lipit –/ Și scris ți-a fost în nopțile acele/ Să arzi ca un luceafăr în zenit/ Peste stindardul gloatelor rebele” (Eminescu); Tudor Arghezi este evocat ca poet al volumelor 1907-Peisaje și Cântare omului, de fapt cele mai afiliate regimului comunist: „E-n ele focul răbufnit în noapte,/ Și zbucnetul din 907,/ Și tot răsuflul gliei strămoșești./ Iar toți acei ce ți-au aflat tăria/ Și ți-au deprins de mici ucenicia/ Strunesc cântare omului ce ești” (Arghezi).

Începând cu volumul Freamăt (1962) și, îndeosebi, în Dragostea noastră cea de toate zilele (1966), Liviu Deleanu își găsește refugiu în lirica de dragoste. Este singura șansă pe care o dă poeziei sale. Universul iubirii este eminescian prin excelență. Pădurea cu „creștetul bătut de stele”, poiana, luna, steaua alcătuiesc cadrul perfect pentru dialogul emoțiilor. Este creată o atmosferă (neo)romantică a trăirilor inocente, a armoniei și candorii. În Cartea dorului, apărută postum (1968), sunt incluse și poeme mai „îndrăznețe”, care se îndepărtează de erosul eminescian, punând accent pe senzual („Iar fruntea mea cade/ Pe coapsele tale/ Rotunde și goale,/ Tu, muză păgână,/ Cu care se-ngână/ Sub spuza de stele/ și cântul, și visele mele”, Parafrază; „Merele roșii n-au putut/ Să nu tremure când te-au văzut.// Merele roșii din pomul bătrân/ S-au visat la tine în sân”, Merele roșii) sau pe frenetic („În surde acorduri păgâne/ De fluier, de nai și cimpoi,/ O fată dansează în grâne/ Cu spice pe umerii goi”, Dans sub horbota lunii). Poemele de dragoste ale lui Liviu Deleanu, dar și artele poetice (cum ar fi Poezia, Trăinicie, Fata Morgana, Nemurire, Ars poetica ș.a.) au însemnat încercarea autorului de a-și reabilita poezia, de a readuce în vers imaginea cu adevărat poetică, de fapt de a-i reda poeziei funcțiile ei clasice.

Liviu Deleanu a fost un poet sub vremi, dar și o victimă a istoriei. Triate cu rigurozitate de cititorul de azi, multe dintre textele sale sunt vulnerabile estetic. Actul de recuperare însă nu trebuie neglijat. Pentru că opera acestui autor constituie o piesă care nu poate fi omisă din această construcție, eterogenă, hibridă, șubredă pe alocuri, care se numește poezia din Basarabia anilor `50-`70 ai secolului al XX-lea.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, după Poetul sub vremi, prefață la antologia: Liviu Deleanu, Dincolo de crudul mâine, colecția Primăvara poeților, Editura Arc, 2017)

Liviu Deleanu „Dincolo de crudul mâine”, antologie și prefață de Lucia Țurcanu. Colecția Primăvara poeților, Editura Arc, 2017
CIOCLII VISULUI

Șapte drumuri duc pe umeri
trupul lâncedului vis,
mort de mult între pleoape,
lângă-o stea care clipește
și-un păianjen alb – ucis.

…Și se duc ca să-l îngroape,
nici departe, nici aproape.

Șapte îngeri albi și mici
umblă după mort, tușind;
rând pe rând, lângă răscruci,
șapte drumuri își aprind
lumânări și licurici
peste gropi și peste cruci.
– Stai!

Vin călugării pe cai,
nu-s călugări, ci-s năluci
fugărite-n zări deșarte…

Vin pe drumuri șapte cruci,
șchioapătă și se hurduc,
pe spinări, povară duc,
nici aproape, nici departe…

– Oare,
zi-mi, mămucă,
-n astă noapte, cine moare?...
(din Oglinzi fermecate, 1927)


LITOGRAFIE

Prolog:
o cafenea ca pe o pânză de Van Gogh...

Mese strâmbe. Fum. Un cap zburlit –
şi-un ceas pe veci la 3 încremenit.

Ungher:
Parşiva şi blonda Marie,
în rochie lungă şi sură,
c-un cap de stafie
şi-un muc de ţigară în gură...

Un cot proptit pe masa de biliard...
Tâmplele şi buzele îi ard.

Mister:
în aburul şi fumul din oglindă
stă craiul de ghindă –
valetul de cupă, în semne de foc.

O carte de joc.

Blonda Marie,
vopsită ca o jucărie,
crispează un zâmbet şi-l cheamă cu ea...

Ha! Ha! Ha!

Sus – un paing
ţese luminişuri ce se sting.

În fund, la o masă, haimanaua,
cu braţele sub frunte-ncrucişate,
visează paradisul: mahalaua
mireselor de noapte şi păcate.

– Damă. Rigă. As...
– Pas!...

Mai jos se joacă evanghelic: 66 –
un joc viclean – toţi hoţii şi betegii
pot sta perechi, în rând l-aceeaşi masă
cu Damele de pică şi cu Regii...
(din Glod alb, 1940)

MERELE ROȘII

Merele roșii au pălit făr′ să vrea
La trecerea ta.

Merele roșii n-au putut
Să nu tremure când te-au văzut.

Merele roșii din pomul bătrân
S-au visat la tine în sân.

Merele roșii, cu sânge-n bujori,
Ar fi vrut să le muști uneori,

Să le guști pârgul dulceag,
Căci prea căzutu-le-ai cu drag.
(din Dragostea noastră cea de toate zilele, 1966)

CROCHIU

Păşim în doi
Sub pletele bătrânei ploi
Şi-un vânt dezmetic ne adie
La ora udă şi târzie
A stropilor ce cad mereu...

Iar părul tău cu părul meu
Se-ating din mers – şi se sărută,
Precum în noaptea abătută
Deasupra mea şi-asupra ta
Doi pomi vecini s-ar săruta
Sau cum o boare trecătoare
S-ar săruta cu-o altă boare.
Şi suntem tineri amândoi
Sub ropotul bătrânei ploi.
(din Cartea dorului, 1968)

DANS SUB HORBOTA LUNII

În surde acorduri păgâne
De fluier, de nai și cimpoi,
O fată dansează în grâne
Cu spice pe umerii goi.

Pentru cine dansezi, Marie,
La ora aceasta târzie?

E seara – când horbota lunii
Se lasă de sus pe ogor,
Iar stelele ard ca tăciunii
Și-i mistuie nu știu ce dor.

Pentru cine dansezi, Marie,
La ora aceasta târzie?
(din Cartea dorului, 1968)