Ion Vasilenco, 95 de ani de la naștere

În 20 ianuarie 2021, se împlinesc 95 de ani din ziua nașterii criticului și istoricului literar Ion Vasilenco.

Ion Vasilenco a îngrijit și prefațat ediția: Alecu Russo, Opere alese (Chișinău, 1955).

În fondurile Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” se păstrează arhiva scriitorului. Manuscrisele dezvăluie informații inedite despre viața lui Ion Vasilenco și ideile pe care le susținea.

***

Din scrisoarea pe care o scrie în anul 1963 lui Nichita Sergheevici Hrușciov, aflăm adevăratele resorturi care l-au determinat pe tânărul Vasilenco să se „refugieze”, în 1951, la Moscova: „Fiind încă student la Universitate, din 1946, eu am fost pus sub urmărire permanentă de către agenții odiosului aventurier Beria. Mi s-a intentat și un «dosar»: m-au învinuit că sunt susținător al «României burgheze», că am făcut agitație împotriva puterii sovietice etc., etc. M-au chemat la Ministerul Securității de Stat, în anul 1948, și mi-au cerut să «recunosc» săvârșirea diverselor crime antistatale. (…) Mi s-a incriminat că citesc literatură «interzisă», și anume poezii ale clasicului literaturii moldovenești Mihai Eminescu, pe atunci încă nerecunoscut la noi ca atare. Voind să mă protejez de viitoare persecuții, eu am părăsit Chișinăul în anul 1951 și am plecat la Moscova, unde am intrat la Aspirantură la Institutul de Literatură Universală «M. Gorki» al AȘ a URSS” (MNLMK, fond Manuscrise, număr de inventar 7514).

***

Revenit de la Moscova, în 1956, după încheierea studiilor și susținerea tezei de doctor în filologie, Ion Vasilenco este angajat colaborator științific la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a URSS, filiala RSS Moldovenească, Ion Vasilenco se pronunță, alături de alți scriitori și cercetători de la Chișinău, împotriva vulgarizării limbii române. Într-un articol fără titlu, scris pe 20 iulie 1954 și rămas în manuscris, afirmă tranșant: „Trebuie neîncetat de biciuit limba acelor persoane care înainte de a scrie se îmbracă numaidecât în opinci și suman” (MNLMK, mss7333).

***

Ion Vasilenco a fost cel mai aprig contestatar al reformei ortografice din anul 1945 și al promotorului numărul unu al acesteia, I.D. Ceban. Un articol foarte interesant, nedatat, rămas în manuscris, care se intitulează „Clasicii moldoveni despre grafica și alfabetul moldovenesc”, este cea mai elocventă pildă în această ordine de idei: „Scriitorii noștri clasici au înțeles că două alfabete la români îngreuiază comunicarea culturală. Astăzi aceeași situație o creează vulgarizatorii proletcultiști în sânul poporului român din Moldova. N-a fost nici un motiv pentru a trece scrierea limbii noastre de la literele latine la cele rusești. Ar fi fost normal, dacă ar fi trecut la literele rusești scrierea unor popoare slave, cum sunt cehii ori polonezii. Ar fi fost normal, zicem, fiindcă ar fi adăugat prin aceasta o nouă trăsătură slavă limbii lor. Nu este normal însă ca o limbă romanică să adopte scrisul slav, mai ales când trecerea la aceste litere nu este îmbrățișată decât de un număr relativ mic de români (cei din Basarabia), în timp ce toți ceilalți continuă să scrie după tradiția formată în veacul XIX. Luarea automată a alfabetului rusesc nu înseamnă însușire. Alfabetul trebuie să fie economic, rațional. (…) Alfabetul unei limbi trebuie să armonizeze cu caracterul fundamental al limbii. (…) Unul și același text din scriitorii noștri se scrie în România într-un fel și în Basarabia de azi în alt fel: cu alt alfabet și după alte reguli ortografice. Se pune întrebarea: dacă textul este același, apoi care din două sisteme grafice, latin ori slavon, este mai potrivit pentru scrierea lui? Se știe doar că scrierea înrâurește foarte mult și asupra pronunțării. Acest lucru îl dovedesc faptele de 100 de ani încoace. De pildă, în cazul lui i plin și scurt, lui ci și gi formate printr-un i scurt, însă necesar. Așa, de exemplu, se pronunță obștie și nu obște, cum au găsit de cuviință să schimonosească acest cuvânt vechi, intrat în limbă, vulgarizatorii din anii 30-40” (MNLMK, mss 7331).

Gândul este dus mai departe în articolul scris în 1955 și intitulat „Să restabilim în drepturi adevărata noastră ortografie tradițională”: „Se zice că ortografia din 1945 e bună și nu face s-o mai schimbăm. Dacă ar fi bună, dacă ar corespunde realității limbii, ar respecta-o toți. Din păcate, însă,  precum știm, ea nu e respectată de nimeni. Acest fapt cu greu ar putea fi lămurit prin reaua voință a publicului, cum încearcă să lămurească până acum autorii acestei ortografii. (…) Rețeta propusă de I.D. Ciobanu ne miră prin faptul că e conservatoare, caracterizându-se prin rutină și stagnare. Mai întâi au făcut boroboața și acum s-au obișnuit s-o privească drept „în firea lucrurilor” și să se țină cu încăpățânare de ea, ca și cum altceva mai bun n-am fi avut niciodată decât să ne închinăm la aceste greșeli.

Nu avem dreptul să facem schimbări în ortografie fără consultarea serioasă cu clasicii, fără studierea serioasă și completă a limbii și ortografiei lor.

Limba literară contemporană rusă a rămas aproape neschimbată din timpul vieții lui Pușkin, întemeietorul ei. Același lucru se poate spune și despre limba literară contemporană moldovenească: ea este aceeași, pe care au vorbit-o și au scris-o marii ei întemeietori, scriitorii de la 1840, grupați în jurul «Daciei literare»: M. Kogălniceanu, A. Russo, V. Alecsandri, C. Negruzzi, aceeași pe care au scris-o și cultivat-o mai târziu B.P. Hasdeu, I. Creangă și, mai ales, marele Eminescu, aceeași pe care a cântat-o Alexei Mateevici, aceeași pe care a ridicat-o la o nouă înflorire marele nostru clasic contemporan Mihail Sadoveanu.

(…) De fapt, toată activitatea marriștilor de la noi în domeniul fabricării unei limbi literare «noi», se reducea la «zâdirea» unor noi «legi» gramaticale, care nu aveau uneori nimic în comun cu specificul limbii noastre, și la înlocuirea vechii ortografii tradiționale a clasicilor noștri – de la Alecsandri și Eminescu până la Sadoveanu, – ortografie, pe care ei au declarat-o «nenorodnică», «neînțăleasă pentru moldoveni», «română», «burgheză» etc., –  cu o ortografie «nouă», «norodnică»…, în corespundere cu rețetele marriste. Aceasta și este ortografia din 1945, – rămasă, din păcate, până azi în vigoare. Cu cât mai multă vreme ortografia aceasta va rămâne în putere, cu atât mai mult aplicarea ei va produce o anarhie mai mare în scrisul moldovenesc” (MNLMK, mss 7356).

***

Ca o probă de luciditate este și articolul „Cuvânt despre Alecu Russo la 155 ani de la naștere”, scris de Ion Vasilenco în anul 1974, cu doar trei ani înainte de moarte. Criticul citează din creația lui Alecu Russo, fără a evita cuvântul român și derivatele lui, deși în 1974 cenzura din RSSM nu mai admitea folosirea acestora, precum o făcuse, parțial, în timpul dezghețului hrușciovian. Iată doar câteva exemple: „Nu mai este iertat românilor a grăi românește sub osândă de ignoranță…”, „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină sau greacă…”.

(…) Problema unității naționale a românilor l-a preocupat în mod statornic pe Alecu Russo”. „Pentru noi, dovezile istorice ne îndeamnă a crede, că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spițele noastre s-au rezumat de una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări, iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca și în gând, iar nu de a ne deosebi, a adăuga, iar nu a lepăda. (…) Limba națională trebuie să servească pentru unire, iar nu pentru dezunire, fiind chemată a servi la schimbul de idei nu numai a unui anumit cerc de oameni, ci a tuturor oamenilor, care fac parte din aceeași națiune”. „(…) Alecu Russo este un cugetător cu mari profunzimi, care a pătruns adevărurile istorice în mod dialectic”. (MNLMK, mss 7327).

***

Versiunea oficială a morții lui Ion Vasilenco este sinuciderea. În dimineața zilei de 13 martie 1977 el a ieșit la plimbare în pădurea care separă sectorul Râșcani de Ciocana. Către amiază, a fost găsit sfârtecat de roțile trenului în Gara Visterniceni.

Prezentare de VERONICA BOLDIȘOR