Ion Vinea – poetul de o mare inteligență artistică. 130 de ani de la naștere

În eseul său „Desigur, Vineo, asta e steaua ta, o stea de întâia mărime…”, poetul Nicolae Țone remarcă următoarele: „Când Eugen Ionescu afirma că „adevăratul poet modernist nu este nici Tudor Arghezi, nici Ion Barbu, nici Ilarie Voronca, ci Ion Vinea”, era foarte departe de a fi doar amabil sau oportunist. Dacă nu ar fi fost adânc convins de temeinicia pledoariei sale, ar fi ezitat, pesemne, în binecunoscutul său op publicat în plină glorie pariziană, Jurnal en miettis, să reitereze afirmația că„Vinea este unul dintre cei mai mari poeți ai țării sale”.

Pe numele adevărat Ion Eugen Iovanache (după alții, Iovanaki), Ion Vinea s-a născut la 17 aprilie 1895, într-un mic oraș sudic din România, Giurgiu. Primii ani de şcoală (1902-1910) și i-a petrecut la Institutul „Sfânta Vineri”, înscriindu-se apoi la Liceul „Sfântul Sava” din București, pe care l-a absolvit în 1914. Ulterior a frecventat cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași. Cu toate că a obținut licența în drept, nu a profesat niciodată avocatura.

Ion Vinea a manifestat interes față de poezie încă în anii de liceu. Astfel, împreună cu Marcel Iancu și Tristan Tzara au fondat revista Simbolul, în care adolescentul Iovanachi a și debutat cu Sonet, având un considerabil succes. În anul 1915 a editat publicația Chemarea, care însă a apărut doar în două numere. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat la Iași. Aici a înființat, împreună cu avocatul și scriitorul Nicolae D. Cocea, ziarul Deșteptarea, care, fiind interzis de cenzură, își schimbă numele în Deșteptarea politică și socială, apoi în Chemarea. Destinul scriitoricesc major al lui Ion Vinea începe în anul 1922, cu înființarea revistei Contimporanul, cea mai importantă și, deopotrivă, cea mai longevivă publicație a avangardei literare românești (își încetează apariția în 1932). În acelasi timp, Ion Vinea a condus ziarul Facla și a colaborat fructuos cu mai multe reviste ale epocii, foarte variate ca orientare ideologico-literara: Cronica; Seara; Noua revistă română; Umanitatea; Gândirea, Cugetul românesc, Viața românească, Revista Fundațiilor etc. Între anii 1941 – 1944, a condus cotidianul Evenimentul Zilei.

În 1938, Ion Vinea a fost ales preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, funcţie în care a fost reales până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. După război, Ion Vinea, ca atâţia alţi oameni de cultură, a fost marginalizat, fiind nevoit să se ocupe mai mult de traduceri. Astfel, în acest interval, a realizat o serie de traduceri de o rafinată acurateţe din Shakespeare, Edgar Allan Poe şi Balzac.

Ion Vinea a debutat editorial în 1925 cu volumul Descântecul și Flori de lampă, urmat de Paradisul Fântânilor (1930) și Oda fântânilor (1963).  A fost un poet complex, cu o arie tematică largă, reușind să treacă cu dezinvoltură de la simbolism la modernism și avangardism.

Scriitorul s-a stins din viață la 6 iulie 1964, la București. Despre acel moment, poetul și criticul literar Mircea Vaida afirma: „Atunci nu se ştia, nici astăzi nu se ştie îndeajuns cât de mare e, cât de mare va fi, prinţ tăcut al poeziei, menestrel deghizat în dandy modern, care ne-a venit dintr-o ciudată legendă”.

Opere publicate

Poezii, poeme în proză

• Descântecul și Flori de lampă, Biblioteca Dimineața, 1925.
• Paradisul suspinelor, Editura Cultura Națională, București, 1930.
• Ora fântânilor, Editura pentru Literatură, București, 1964.  
• Poeme, Editura Tineretului, București, 1969 (postum).
• Ornic nesupus: versuri. (Poezii de duminică), Editura Eus, Chișinău, 1993

     (antologie postumă îngrijită de Leo Butnaru).

Proză, publicistică

• Lunatecii, roman, Editura pentru Literatură, București, 1965 (postum).
• Venin de mai, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971 (postum; roman neterminat).
• Publicistică literară, Editura Minerva, București, 1977 (postum).
• Săgeata și arabescul. Articole și pamflete, Editura Minerva, București, 1984 (postum).

Referințe critice

Înzestrat cu excepțională imaginație metaforică, trăsătură comună a poeților moderniști, Vinea se distinge de confrații săi prin modul aparte de structurare a metaforelor. (…) Marea inteligență artisitică a lui Vinea pune stăpânire pe poezie și o domină cu fermitate. (…) Fără căldură, dar cuprinse parcă de o beatitudine a metaforei, poemele abstracte ale lui Vinea au uneori frumusețea serafică și maladivă a viziunilor onirice.  (Elena ZAHARIA)

Debutând împreună cu d. Tristan Tzara în „Simbolul” din 1912, sub steaua lui Baudelaire, d. Vinea s-a căutat de atunci mereu, semn al voinții, la care s-a adăugat, drept calitate principală, o inteligență artistică ce l-a îndrumat spre eliminarea sentimentului, a sensibleriei, a anecdoticului, spre înlocuirea, deci, a lirismului direct de confesie, printr-o expresie indirectă, deturnată, reținută, intelectualizată, prin amestecul peisagiului intern cu cel extern, și, mai ales, prin notația inedită și neprevazută. (Eugen LOVINESCU)

O cale de acces spre natura lirismului lui Ion Vinea este metoda depistării metaforelor obsedante care reliefează un poet al declinului sufletesc, al exilului interior și al întemnițării. Poezia relevă un suflet conflictual, care, asaltat de intruziunea spațiilor închise (spitalul, cimitirul, cetatea, turnul), caută soluții tranzitorii: refugiul în peisajul marin, erotica și idealitatea. (George GIBESCU)

ORA FÂNTÂNILOR

Oră de linişti stelare,
clar semn de lumi fără nume,
largul în ambru şi-n jar e,
Thalassa-n ritmuri apune.

Vocile, sfânt de curate,
frunţile pure şi ochii,
cugetul gol şi curat e,
clopote, când legănate,
trec în nunteștile rochii.

Ora fântânilor lumii,
– înger – şopteşte prin umbre
vorbele rugăciunii
netălmăcite şi sumbre.

DOR DE MARE

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
și un veler înalt și o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.

Și timonul smucind și al vântului cânt și al candidei pânze cutremur
și al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă și tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.
E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri;
și tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriți prin genună,
cu stropi spulberați, cu spume spumând și păsări ce țipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuțit tăiș, urmând pasărea, urmând delfinul.
Și tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
și-un somn fără vis când e visul sfârșit și-l îngână apele line.