Alexandru A. Macedonski – poetul rondelurilor, 170 de ani de la naștere

Poet, prozator, dramaturg si publicist român, Alexandru A. Macedonski s-a născut la 14 martie 1854 la București în familia lui Alexandru și a Mariei Macedonski, fiind al treilea copil. Și-a făcut studiile primare și liceale la Craiova, absolvind în anul 1867 Colegiul National Carol I. Adolescent, a întreprins o călătorie de studii în străinătate: Viena, Geneva, Italia (1870-1871). După întoarcerea în țară va începe o activitate literară și publicistică susținută.

 A fost inițiatorul revistei Literatorul, pe care a condus-o cu întreruperi până în anul 1919. A fondat un șir de publicații care au avut o viață efemeră: Revista independentă, Stindardul țării, România literară, Forța morală ș.a. A susținut modernizarea poeziei românești prin căutarea unor noi forme de expresie, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. În prefața Poeziilor (1882) afirma că poetul avea marea misiune de a „înnobila simțurile și de a biciui viciurile”. (George Călinescu)

Sunt notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. Între anii 1885-1890 a colaborat la unele publicații franceze și belgiene.

Al. Macedonski a debutat în revista „Telegraful român” de la Sibiu cu poezia Dorința poetului. În 1872 îi apare volumul de debut Prima verba. Al doilea volum, Poezii, a fost tipărit în 1882, urmat de Excelsior (1895), Bronzes (1897, versuri în limba franceză). În 1912, apare volumul Flori sacre,  pe care E. Lovinescu îl recenzează în Convorbiri literare, remarcând în mod deosebit Noaptea de decembrie. Până în 1890 Al. Macedonski a scris poeme de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric.

Al. Macedonski este considerat primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Perioada „simbolistă”, începe, cu aproximație, pe la 1890, după primele contacte cu simbolismul european. „Însă terenul era pregătit de mult: una din preocupările cele mai vechi ale poetului era armonia imitativă, din care Macedonski reușea să scoată sugestii deosebite, de ordin muzical. Prin eliminarea rimelor și prin variația neașteptată a versului, urmând fluxul firesc al revărsării sentimentelor, el descoperă independent versul alb, pe care îl vor lansa simboliștii”. (Mircea Anghelescu)

În articolul Despre logica poeziei, Al. Macedonski proclamă că „arta versurilor nu este, nici mai mult nici mai puțin, decât arta muzicii”.

Spre sfârșitul vieții, în anul 1916, publică primele rondeluri, care vor continua să apară până în 1920. Acestea vor fi adunate abia postum în volumul Poema rondelurilor (1927),  care „fixează poetului locul lui de glorie alături de Eminescu, în poezie”. (N. Davidescu)

Din proza scriitorului fac parte volumele: Drama banală (1896), Cartea de aur (1902), Le calvaire de feu (1906),  Thalassa ( versiunea românească a romanului Le calvaire de feu,1915), Nuvele (1923). Ca dramaturg, Al. Macedonski a scris piesele de teatru: Iadeș, Unchiașul Sărăcie (1880) si Moartea lui Dante Alighieri (1916) căreia îi dă și o versiune franceză.

Poetul a decedat la 24 noiembrie 1920 și a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Recunoscut azi drept figură marcantă a poeziei române, Al. Macedonski a fost ales în anul 2006 membru post-mortem al Academiei Române.

 Referințe 

„ Amestec de sublim și hilar, de mizantropie și generozitate, de orgoliu nemăsurat și de candoare juvenilă, Alexandru Macedonski este poetul revoltei, dar și al căutărilor sterile, al protestului cu statornice implicații sociale, dar și al experiențelor artistice bizare. Într-o epocă a pastișelor epigonice, Al. Macedonski promovează o poezie în care chiar dacă la începuturile ei se mai făceau simțite ecouri din Bolintineanu sau Alecsandri, prin ton și inspirație își avea originalitatea, ajunsă matură în volumele Excelsior, Flori sacre și Poema rondelurilor”. Liviu Călin Excelsior (prefață) B., Ed. Eminescu, 1971

 „ Locul lui Macedonski în istoria literaturii noastre este extrem de însemnat nu numai prin bogăția și varietatea unică a operei sale, prin valoarea indiscutabilă a celor mai bune poezii și a prozei de un tip nou pe care o inaugurează, ci și prin rolul său de ferment activ în conștiința unei epoci. Prin articole, prefețe, și mai ales prin puterea exemplului, prin propria sa operă, Macedonski – ca și Eminescu – este unul din făuritorii conștiinței estetice a literaturii române moderne; orice privire de ansamblu asupra poeziei noastre ulterioare trebuie să plece de la această realitate”. Mircea Anghelescu  Versuri și proză (Studiu introductiv), B., Ed. Albatros, 1976

„Fără îndoială că Macedonski este un poet inegal. Luat în toată dimensiunea, el nu suportă comparația cu Eminescu, poet profund și mai ales poet național. Dar pesimismului eminescian, nimeni ca el nu i-a adus o replică mai trăită de încredere în absolut. Câte strofe din opera lui Macedonski rezistă sunt ale unui poet mare, tot așa de mare ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins”. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, B., Ed. Minerva, 1986

Volume din colecția ”Cărți” a Muzeului Național al Literaturii Române

Când toate trec şi-mbătrânesc

O! poezie, pe când toate în lume trec si-mbătrânesc,

Când nu mai sunt nici eu băiatul cu inima nevinovată,

Când zilele copilăriei sunt o ghirlandă scuturată,

În mine iar te regăsesc,

O! Poezie.

Te regăsesc și tot aceeași: cu tinerețe coronată;

Tot călătoare printre stele, sau din nălțimea înstelată

Tot coborând și printre oameni și rencepând sa răscolești,

O! Poezie,

Tu singura nu-mbătrânești.

Excelsior

Sub luna plină,

Cu farmecul ce-n jos se lasă,

Oricare coperiș de casă

E baltă de lumină.

Albastră noapte

E toată ploaie argintie,

Un vis de-naltă poezie,

De cântec și de șoapte.

Din lumi astrale

Magia înfășurătoare

Cuprinde în a ei splendoare

A plângerilor vale.

Sub pulberi de aur,

Sub stele, flori scânteietoare,

Ce griji pot fi predominatoare,

Și ce destin, balaur?

O! cer, natură,

O! Dumnezeu, mister albastru,

M-ai ridicat peste dezastru,

Peste blestem și ură.

Rondelul rozei ce înflorește

O roză-nflorește, suavă…

Ca nor risipit e necazul.

Puternic mă poartă extazul

Spre-o naltă și tainică slavă.

Nu-mi pasă de-a vieții otravă,

De chinul ce-și urcă talazul:

O roză-nflorește, suavă;

Ca nor risipit e necazul.

Stăpân sunt de-acum pe răgazul,

Să-mi fac din ursită o sclavă,

Și nu mai e viață grozavă,

Deși mi-a brăzdat tot obrazul:

O roză-nflorește, suavă.

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini, si mor si-n mine –

S-au fost atât de viată pline,

Si azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior,

O jale e în orișicine.

E vremea rozelor ce mor

Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,

Curg vălmășaguri de suspine,

Si-n marea noapte care vine,

Duioase-și pleacă fruntea lor…

E vremea rozelor ce mor.