„Inorogul cel fără de moarte”. Dimitrie Cantemir: 350 de ani de la naștere și 300 de ani de la trecerea în eternitate

Expoziția „Inorogul cel fără de moarte” este organizată în cadrul Anului Dimitrie Cantemir, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la naștere și a tricentenarului trecerii în eternitate.

Expoziția prezintă viața și opera lui Dimitrie Cantemir în documente, cărți rare, artă plastică, filatelie, fotografii din fondurile MNLR.

Marți, 24 octombrie  2023, ora 16.00

Sala verde

Str. Alexei Mateevici, nr. 79, Muzeul Național al Literaturii Române

Expoziția „Inorogul cel fără de moarte”. Dimitrie Cantemir: 350 de ani de la naștere și 300 de ani de la trecerea în eternitate va putea fi vizitată până pe 3 ianuarie 2024

BIOBIBLIOGRAFIE

Dimitrie Cantemir (născut 26 octombrie/5 noiembrie 1673, Iași – decedat 21 august 1723, Dimitrievka, Rusia). Mare cărturar; domn al Moldovei (18/28 martie-aprilie 1693; 23 noiembrie 1710-11 iulie 1711). Fiu al domnului Constantin Cantemir. Domnia scurta nu i-a îngăduit să se afirme ca domn, însă educația sa aleasa și scrierile îl vor face „nemuritor”.

Instrucția s-a realizat pe parcursul multor ani prin grija tatălui său, care nu învățase decât să se semneze, neavând alte cunoștințe. Se pare ca dragostea pentru învățătură a moștenit-o de la mama sa, Ana, femeie cu o cultura bogată.

Primul sau dascăl a fost Ieremia Cacavela, un grec din Creta, școlit la marile universități occidentale, adus în 1688 de tatăl sau la Iași. De la acesta a învățat limbile greacă, latină și slavonă, asimilând și primele noțiuni de filozofie. Trimis ca zălog la Istanbul, unde a stat între 1689 și 1691, a profitat continuându-și studiile la Academia Patriarhiei Ortodoxe (Marea Scoală) din Fanar, cu profesori celebri, studiind limbile turcă, arabă și persană, dar și cultura, literatura, religia și muzica turcească. A continuat sa studieze filozofia, stabilind, în același timp, legături cu personalități diplomatice, științifice sau religioase din Capitala Imperiului Otoman.

Întors în Moldova (1691), va rămâne aici până la moartea tatălui său (martie 1693). Cu puțin înainte de acest moment a fost ales domn de către boieri, dar rămâne pe tron doar 20 de zile pentru că otomanii nu i-au recunoscut domnia, preferându-l pe Constantin Duca, susținut de Constantin Brâncoveanu, domnul țării Românești. Cantemir este nevoit să plece la Istanbul, unde își continuă studiile, cumpărând și un palat în care să locuiască. Odată cu urcarea fratelui său pe tronul Moldovei (ianuarie 1696), va fi reprezentantul diplomatic al acestuia la Poartă. Pe lângă învățătura, este interesat și de deprinderea experienței militare, însoțind oastea otomană la asediul unei cetăți din Serbia (1697). In 1700-1710 îl regăsim la Istanbul, ocupat cu studiile, cu scrisul și cu muzica, compunând unele piese muzicale și cântând la tamburină (un fel de chitara) pe la ospețele marilor dregători otomani. Considerat de turci un mare muzicolog, s-a numărat printre primii care au adunat folclor turcesc și l-a transcris printr-un sistem de notație muzicală inventat tot de el.

In politica externă s-a apropiat de Rusia, considerând că astfel Moldova era mai bine protejată, nutrind și o deosebită admirație pentru țarul Petru cel Mare. In aprilie 1711, la Luțk, un împuternicit al său semna un tratat de alianță cu Rusia, îndreptat împotriva otomanilor. In scurt timp s-a ajuns la un conflict ruso-turc, în bătălia decisiva de la Stănilești, pe Prut (iulie 1711), victoria aparținând turcilor. Cantemir va pleca în Rusia, locuind la Harkov, la Moscova (1713), apoi la Sankt Petersburg (1719), unde i se construiește un frumos palat. Agreat de Petru cel Mare, în 1721 este numit sfetnic intim al tarului și membru al guvernului. Cu câțiva ani în urma, în iulie 1714, fusese primit în Academia din Berlin, ca o recunoaștere a meritelor sale de cărturar.

A elaborat de-a lungul timpului mai multe lucrări: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698), Metafizica (1700), Logica (1701), Fizica universala a lui Van Helmont (1701), Tratat de muzică turcească (1704), Istoria ieroglifică (1705), Studiu asupra naturii monarhiilor (1714), Descriptio Moldaviae (1716), Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman (1716), Viată lui Constantin Cantemir (1718), Evenimentele Cantacuzinilor și ale Brâncovenilor (1718), Despre conștiința (1722), Sistema religiei mahomedane (1722), Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (1723).

Moare la 21 august 1723, fiind înmormântat în biserica Sf. Constantin și Elena din Moscova; în 1935 osemintele i-au fost depuse la biserica Trei Ierarhi din Iași.

Dintre moștenitorii săi se distinge Antioh Cantemir, fiul cel mic, poet, ajuns ambasador al Rusiei în Anglia și Franța (1733-1744). George Călinescu i-a surprins sugestiv calitățile: Voievod luminat, ambițios și blazat, om de litere și ascet de biblioteca, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, […] academician berlinez, prinț rus, cronicar român, […] Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”. (text preluat de pe internet)

***

„Înainte de toate, chiar dacă acest (neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume de români, disprețuind, adică dând de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit Maramureș, nu-și dau numele de valah, ci de români (martori îmi sunt toți locuitorii tuturor națiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni – căci au luat în stăpânire mai multe locuri muntoase) își dau și ei la fel numele de români, iar țării lor de Țara Româneasca, adică în latinește: Terra Romana.”

„Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci româneasca, astfel ca, dacă vrem să-l întrebăm pe un străin de știe limba noastră, nu-l întrebăm: «Scis moldavice?», ci «Știi românește?», adică (în latinește): «Scis Romanice»? Iar dacă aceste neamuri n-ar fi la obârșia lor romani, cum, mă rog, ar fi putut sa-și ia, prin minciună, și numele, și limba romanilor?”

„Arată-să pre scurt neamul Moldoveanilor, Munteanilor, Ardeleanilor (carii cu toții cu un nume de obște Români să cheamă) să fie din rodul său hireși Romani, și precum Dachia au fost descălecată de Traian împărat cu cetățeni și slujitori Romani […]”

(fragmente din opera „Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor”, 1719-1722)

REFERINȚE

-Cernovodeanu, Paul (1995), „Studiu introductiv”, În Cantemir, Dimitrie, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, București: Editura Minerva, pp. 275–285;

-Istoria filosofiei moderne și contemporane, Editura Academiei, București, 1984;

-Leonte Ivanov, Prințesa Cantemir. Portret de epocă și corespondență inedită, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005;

-Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Editura Cartea Românească, București, 1970;

-Ecaterina Țarălungă – Dimitrie Cantemir. Contribuții documentare la un portret, Editura Minerva, 1989; ediția a II-a cu adăugiri – Editura Litera Internațional, 2004;

-Operele Principelui D. Cantemir, ed. Academia Română, 1872;

-P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viața și opera. Biblioteca istorică III. Editura Academiei R.P.R., 1958, pp. 227-228;

–Jan Dlugosz, Historia Polonica , ed.Leipzig, I, 1712, p.265;

–Maciej Strîjkowski, Kronika Polska, Litewska, Zmόdzka i wszystkiej Rusi (în l.polonă), Kӧnigsberg, 1582, p.201 Citat în P. P. Panaitescu;

– Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan- Al. Rosetti”, Dicționarul limbii române, tomul VII: J – Lherzolită. Editura Academiei Române, 2010.