3 noiembrie 2024

Muzeul Național al Literaturii Române, Chișinău

Bine ați venit pe pagina muzeului !

Gellu Dorian, la 70 de ani

Născut în 1953 (pe data de 13 octombrie) la Botoșani, debutează editorial în 1974 în Caietul debutanților (Ed. Eminescu). Pe durata anilor publică un număr impunător de volume: Esopia (Ed. Albatros, 1981), Poeme introductive (Ed. Junimea, 1986), Pașii Poetului (reportaj-eseu, în colaborare cu Emil Iordache, Ed. Sport-Turism, 1989), Elegiile după Rilke, (Ed. Moldova, 1993), În căutarea poemului pierdut, (Ed. Axa, 1995), În absența iubirii (antologie de autor, Ed. Helicon, 1996), Scriitorul (Ed. Helicon, 1996), Poeme golănești (Cartea Românească, 1997), Infernul migrator (Ed. Axa. 1997), Poesia mirabilis (Ed. Junimea, 1999), Poezia mirabilis (II) Ed. Timpul, 2000, Cațavencii (Ed. Timpul, 2001), Singur în fața lui Dumnezeu (Ed. Augusta, 2001), Un poet la New York (Dacia, 2002), Cafeneaua Kafka (Cartea Românească, 2003), Cartea fabuloasă (Cartea Româneasca, 2003), Sfârșitul sau momente din viața unui om falsificat (Ed. Eikon, 2003), Cartea tăcută (Cartea Românească, 2004), Insula Matriochka (Ed. Paralela 45, 2005), Împotriva noastră (Cartea Românească, 2005), Cititorul de poezie (Ed. revistei Convorbiri literare, 2008), O lume de lepădat – Bleadiușka și Stafia (Limes, 2009), Casa Gorgias (Niculescu, 2011), Zece poeme exemplare din Târgul în care, cică, nu se întâmplă nimic (Ed. Tracus Arte, 2011), Cartea singurătăților (Charmides, 2012).

I se acordă Premiul Național de Proză „Ion Creangă”, Tg. Neamț, mai multe Premii ale Filialei Iași a U.S.R. pentru romanele: Scriitorul, Cartea fabuloasă, Insula Matriochka și Casa Gorgias; Romanul Împotriva noastră a fost nominalizat la premiile „Cuvântul” și ale U.S.R. Este tradus cu poezie și proză în Germania, Spania, Mexic, Chile, U.S.A., Cehia, Ungaria, Slovacia, Rusia, Franța, Italia și Anglia.

***

„Destinul m-a ales, iar opțiunea mea n-a fost alta decât  aceea de a scrie și încasa umilințele de rigoare, izvorâte din prejudecățile unei lumi care nu m-a privit niciodată cu ochi buni. Dar m-am obișnuit atât de mult cu această condiție a scriitorului, nu numai român ci și de pretutindeni, încât nu-mi mai fac nici un fel de probleme legate de ceea ce reprezintă împlinirea destinului meu într-o astfel de lume. Am ales lumea literară cea din cărți, nu lumea destinelor literare cea din viața scriitorilor plini de hachițe, orgolii, vanități,  lupte fără sens…” (Gellu Dorian: „Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd  în zadar, atunci când nu scriu.”, fragment din interviul realizat de Petruț Pârvescu, 2013)

ACUM

Văd în fața mea milioane de bobițe de aer,
mărgele la gâtul unei femei de aer,

respir adânc
deci exist –

aerul ei cald îl adulmec,
aerul ei rece mă furnică pe șira spinării,

cine stă să le numere câte vor mai fi,
multe, puține,
știu sigur că femeia va fi una singură,
dar nu aceeași;


când mă voi culca cu ea,
mă va goli de tot aerul pe care mi l-a oferit
toată viața!

(Poem din volumul „Închizi fereastra. Și zbori!”)

Referințe critice

„Poezia lui Gellu Dorian a avut, aproape de la început, o respirație amplă și calmă. Era oarecum de prevăzut ca poetul să nu iubească fragmentarismul post­modern și să se îndrepte spre construcțiile elaborate și vigu­roase, care pretind plămâni lirici asemănători cu foalele fie­rarilor de odinioară. El însuși amintește de Ghilgameș, care-l obseda și de Nichita Stănescu. Nu se poate, apoi, să nu te gândești la Whitman  și, în general, la poezia ame­ricană din a doua parte a secolului XX. (Nu ca simplu voia­jor a scris Dorian  placheta intitulată Un poet la New York). Lucrul cel mai original și expresiv ieșit de sub condeiul lui este marele poem Singur în fața lui Dumnezeu, în același timp confesiune autobiografică și profesiune de credință literară, amintiri din copilărie, Bildungsroman și poezie de dragoste. Luxuriantă, concretă, cotidiană, prozastică, folo­sind limba vie, vorbită, plină de ecourile și detaliile zilei de astăzi, dar totodată cultivată și îngrijită stilistic, poezia lui Gellu Dorian este a unui remarcabil și, din păcate, nu îndeajuns de bine cunoscut poet.” (Nicolae Manolescu)

„Poezia modernă e dominată de o „des­com­pu­nere” a ceea ce putem numi real, specificată încă de către Baudelaire. Concretul e dezmembrat, deformat, urâțit, ele­mentele sale apar puse în relații insolite, prinse într-un dans frenetic care sparge limitele, proiectându-se în ireal.” Un suflu deschide breșe în pereți, declara Rimbaud, împrăștie limitele căminelor.” E o criză a unității primordiale, care, corespunzând unui scenariu religios-mistic, conține un impuls contrar, reparatoriu, o nostalgie a ceea ce s-a pierdut. Astfel că poetul modern e adesea un homo duplex, care, pe de o parte, ilustrează fărâmițarea, împrăștierea, degradarea tuturor lucrurilor ce ființează în toate registrele spațiului și ale timpului, iar pe de alta dă glas năzuinței de reversibilitate, de restaurare a arhetipului paradiziac. Un astfel de bard este și Gellu Dorian. Operând cu „firimiturile dezastrului”, care pot fi elemente ale ființei trupești sau sufletești, obiecte ale cadrului domestic sau ale celui cosmic, are ca fundal noaptea absolută a începuturilor și răpăitul de tobe solemne ale eternității.” (Gheorghe Grigurcu)

„Neatras de tehnici narative complicate, Gellu Dorian mizează și în această carte pe darul povestirii. Romancierul trasează geneza, destinul și destrămarea unei numeroase familii din arealul Țării de Sus în decursul ultimelor trei secole. Au fost vremuri frământate de provizorat perpetuu, când tot ceea ce era îngăduit părea a fi și obligatoriu în cadrul delicatei conviețuiri interetnice. Este o lume românească prinsă între invazii și exoduri voluntare, între dezrădăcinare și eforturi de adaptare, care a devenit aiurită, plecând aiurea în lume în ultimul timp. Iar aceasta, după ce a nutrit pretenții de independență totală, precum proclamarea undeva a unei republici autonome… țărănești. După citirea romanului Schisme (o tragedie românească), pot să parafrazez ceea ce scria Ion D. Sîrbu în Adio, Europa!, spunând că românii au trăit de-a lungul a trei veacuri cele mai tragice trei decenii din ultimul secol.” (Vasile Spiridon)

„Este o lume a foștilor si actualilor privilegiați și vitregiți, aflata, vai!, in tranziția eternizata și resimțită felurit. In aceasta “lume de lepădat”, un securist în rezervă, încercat de sentimentul inutilității și cu teama de scoatere la iveală a dosarelor CNSAS și, implicit, a crimelor sale, își verifică nostalgic vechile reflexe profesionale. Alături îi sunt, nutrind același destin, foști colaboratori și turnători, dar si alți șantajați ori corupți care pot (și) acum acționa sub acoperire. Din insula noastră de latinitate scufundată în oceanul slav, privirile romancierului sunt aruncate și înspre peninsula italică, prin intermediul unei moldovence oneste, aflată în căutarea unui tărâm al făgăduinței.” (O lume de lepădat de Vasile Spiridon)

Mihaela Perciun, muzeograf, MNLR