ION DRUȚĂ, LA 95 DE ANI DE LA NAȘTERE

Muzeul Național al Literaturii Române organizează o expoziție fotografică cu genericul: „ȘOAPTE ALE DESTINULUI” – ION DRUȚĂ, LA 95 DE ANI DE LA NAȘTERE.

Expoziția prezintă viața și activitatea scriitorului Ion Druță în fotografii selectate din fondurile Muzeului Național al Literaturii Române.

Vernisarea expoziției va avea loc marți, 5 septembrie 2023, ora 15.00,  în  Sala Roz, str. Alexei Mateevici, nr. 79, Muzeul Național al Literaturii Române. Expoziția și va putea fi vizitată până pe 30 septembrie 2023.

xxx

Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928 în Horodiște, jud. Soroca, România. Prozator, dramaturg, eseist, președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1987), membru de onoare al Academiei Române (1990), membru titular al Academiei de Științe a Republicii Moldova (1992).

Absolvent al Școlii de silvicultură și al Cursurilor superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U. R. S. S. Din anul 1969, scriitorul se stabilește cu traiul la Moscova.  Scrie în limbile română și rusă. Debutul său literar, volumul de schițe și nuvele „La noi în sat” (1953), este urmat de o serie de opere, care fac parte din patrimoniul literaturii române contemporane: romanele „Frunze de dor”, „Povara bunătății noastre”, „Biserica Albă”, „Clopotnița”; nuvelele „Sania”, „Ultima lună de toamnă”, „Horodiște”,  „Toiagul păstoriei”, „Samariteanca”; piesele „Casa Mare”, „Păsările tinereții noastre”, „Frumos și sfânt” etc.  

Ion Druță deține titlul de Scriitor al Poporului și a fost inclus în lista celor 10 scriitori din lume pentru anul 1990. Decorat cu mai multe ordine și medalii, laureat al Premiului de Stat” (2008), cavaler al Ordinul „Bogdan Întemeietorul” (2009).

Începând cu 1994, scriitorul Ion Druță a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a  „semințelor socialiste” , a moldovenismului și creștinismului modelat după cel rusesc. Cititorii și criticii au început să se întrebe , uimiți, dacă scriitorul a fost cu adevărat sincer în scrisul său. Această debusolare a încrederii are firește temei, fiindcă în opera sa n-au lipsit notele de regionalism literar cu o tendință estetică antiromânească. 

Tranzitând anevoioasa cale de trezire a conștiinței naționale, basarabenii aveau nevoie de un cap limpede, de o personalitate credibilă, de un idol, de un mântuitor spiritual, dacă vreți, pentru a-i călăuzi și a-i ajuta să depășească probele inițiatice întru edificarea unei durabile identități naționale. Or, tocmai aici s-a dat și continuă să se dea bătălia cea mare. Ion Druță își asumă conștient acest rol și înțelege foarte bine că discursul său poate avea o largă rezonanță socială. Într-un interviu acordat postului de radio românesc „Actualități” (1996) el face următoarea confesiune: „Nu mă consider politician (…). Dar, din când în când am fost și eu nevoit să calc pe gheața asta foarte lunecoasă și foarte periculoasă. Pentru că, în primul rând, țin la cititorii mei și în clipele de mare pericol mă simțeam obligat să iau cuvântul.”

CITATE

Când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria. Vine încet, numărându-și pașii, ca să îi pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subțioară, smulsă de tata din gard, căci drumețului multe i se întâmplă. Vine cu basmaua mamei așezată în jurul gâtului – vântul e vânt și niciodată să nu îi dai crezare. Ion Druță, „Horodiște” (1989)

Oricât de frumos și înțelept ar fi fost întocmit calendarul, pentru lumea de la sate adevăratul an începe odată cu înmugurirea, cu acea „frunză verde” cântată din moși-strămoși, și sfârșește când acea frunză verde se îngălbenește, se desprinde din copac și cade la pământ, pe-o margine de drum. Ion Druță, „Frunze de dor” (1957)

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau și ei suflet din sufletul nostru, și când venea toamna, îi petreceam, ne duceam și noi cu sufletul până hăt departe, prin țările calde. Iarna tânjeam fără dânșii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, și când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânșii se întorceau și sufletele noastre zbuciumate. Ion Druță, „Păsările tinereții noastre” (1971)

REFERINȚE CRITICE

În romanele lui Ion Druță „nu lipsește nimic din ceea ce constituie o lume: cer și pământ,viață și moarte, dragoste și tristețe, bucurie și trăire dramatică.” (Mihai Cimpoi)

„Druță știe istorie, știe să lucreze pe cronici, pe izvoare, așa cum o știe Sadoveanu, dar pe lângă istorie se știe cunoscător îndeaproape al valorilor spirituale ale trecutului, ca și ale prezentului. Cărțile sale, ca și ale marilor scriitori de la care se revendică, își au mereu un cuvânt înainte din izvoarele scripturale nepieritoare devenite viață în sufletul oamenilor.” (Ioan Alexandru)

Romanele lui Ion Druță „abundă, ca și poezia lui Grigore Vieru, de altfel, de figuri, imagini, simboluri ale originii: maternitatea, casa părintească, lutul, vatra. Și cuprinzându-le pe toate, biserica.” (Bogdan Crețu)

Tranzitând anevoioasa cale de trezire a conștiinței naționale, basarabenii aveau nevoie de un cap limpede, de o personalitate credibilă, de un idol, de un mântuitor spiritual, dacă vreți, pentru a-i călăuzi și a-i ajuta să depășească probele inițiatice întru edificarea unei durabile identități naționale. Or, tocmai aici s-a dat și continuă să se dea bătălia cea mare. Ion Druță își asumă conștient acest rol și înțelege foarte bine că discursul său poate avea o largă rezonanță socială. Într-un interviu acordat postului de radio românesc „Actualități” (1996) el face următoarea confesiune: „Nu mă consider politician (…). Dar, din când în când am fost și eu nevoit să calc pe gheața asta foarte lunecoasă și foarte periculoasă. Pentru că, în primul rând, țin la cititorii mei și în clipele de mare pericol mă simțeam obligat să iau cuvântul.” (Maria Șleahtițchi)