Adrian Păunescu, 80 de ani de la naștere

Născut pe data de 20 iulie 1943, comuna Copăceni, județul Bălti, Basarabia. Fiul lui Constantin Păunescu si al Floarei, ambii învățători de profesie. Studii liceale la Craiova, încheiate în 1960 la București. A debutat ca poet în revista „Luceafărul” (1 mai 1960). Debut editorial cu volumul „Ultrasentimente” (1965). Premiul Uniunii Scriitorilor (1968).

Vicepreședinte al Partidului Socialist al Muncii (fost P.C.R., din 1992), senator (1992-1996) și reprezentant al României în Consiliul Europei (1993-1996). Corector, până în 1963, la București și Oradea, iar între 1963 si 1968, student la Facultatea de Limbă si Literatura română a Universității din București. Lucrează la revista „Amfiteatru” (1966-1968); ocupa diverse funcții redacționale la România literară (1968-1970) și „Luceafărul” (1970-1972).

Redactor-șef al revistei „Flacăra” (1973-1985). Conduce cenaclul „Flacăra” (1973-1985). Din 1990, este director al ziarelor „Vremea” și „Totuși iubirea”. Iată care a fost filmul evenimentelor (preluare din presa vremii: n.n.):

17 septembrie 1973 – înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori; Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori; În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decât puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra – Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități; În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comunista; 7 mai 1990 – înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999.

A NU PUTEA VORBI

La tine-am ajuns prea târziu
Sătul de atâtea cuvinte,
Sunt gata să uit tot ce știu
Nu vreau nici aduceri-aminte.

Imagini și sunete cad
Și nu le mai pot reproduce,
Cu trupul mă aflu în iad,
Cu sufletul încă pe cruce.

Pe scenă vin demoni limbuți,
Au loc bucurii și răzmeriți,
Dar noi între noi suntem muți
Și merit o dramă și meriți.

Și-aș vrea să-ți vorbesc și observ
Că însăși tăcerea e-o turlă,
Mă biciuie fiece nerv
Ce vrea să vorbească și urlă.
(Din volumul „Copaci fără pădure”, 2006)

CORN DE TRISTĂ VÂNĂTOARE

Aș lua un corn, un corn tăcut,
Și m-aș sui pe-un vârf de munte,
Să vreau să cânt, să-l pun să cânte
Durerea că te-am cunoscut.

Să-mi fac din aripile frânte
Un fuzelaj necunoscut,
Să fug cu tine în trecut,
Un alt noroc să te descânte.

Să înflorești de timpuriu,
Curată, neagră şi fierbinte,
Să nu ne cumpărăm morminte,
Să mă cunoști și să te știu
Ca o pustie în pustiu.

Dar, vai, ce este înainte?
(Iubiți-vă pe tunuri, 1981)

OPERA

„Ultra-sentimente”, București, 1965; „Mieii primi”, București, 1967; „Fântâna somnambulă”, București, 1968; „Cărțile poștale ale morții”, București 1970; „Viața de excepții”, București, 1970; „Istoria unei secunde”. București, 1971; „Sub semnul întrebării”, București, 1971 (ed. II, adăugita, 1979); „Lumea ca lume”, Craiova, 1973; „Repetabila povara”, Craiova, 1974; „Pământul deocamdată”. București, 1976; „Poezii de pana azi”, 1978; „Manifest pentru sănătatea pământului”, București, 1980; „Iubiți-vă pe tunuri”, București, 1981; „De la Barca la Viena si înapoi”, București, 1982; Rezervația de zimbri, București, 1982; „Locuri comune”, București, 1986; „Viața mea e un roman”. București, 1987; „Într-adevăr”, București, 1988; „Sunt un om liber”, București, 1989; „Poezii cenzurate”, București, 1990; „Romaniada”, București, 1993; „Noaptea marii beții”, 1993; „Bieți lampagii”, București, 1994; „Front fără învingători, București, 1995; „Infracțiunea de a fi”, versuri, București, 1996; „Tragedia naționala. Sonete si alte poezii noi”, București, 1997; „Deromânizarea României”, București, 1998; „Cartea cărților de poezie”. București, 1999 ș.a.

REFERINȚE CRITICE

M. Călinescu, Aspecte literare, 1965; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; Al. Piru, Poezia, II; E. Simion, în Ramuri, nr. 1, 1975; Al. Cistelecan, în Familia, nr. 2, 1977; M. Iorgulescu, Scriitori; D. Dimitriu, Ares și Eros, 1978; M. Nițescu, Poeți contemporani, 1978; Al. Dobrescu, Foiletoane 2, 1981; I. Pop, Lecturi fragmentare, 1983; M. Nițescu, Atitudini; Val Condurache, Portret al criticului în tinerețe, 1984; Cornel Moraru, Textul și realitatea, 1984; Alex. Ștefănescu, Dialoguri; N. Manolescu, în România literară, nr. 33, 1986; I. Iorgulescu, în România literara, nr. 44, 1987; L. Ulici, în România literară, nr. 30, 1987; Alex. Ștefănescu, Prim plan, 1987; Gh. Grigurcu, în România literară, nr. 47, 1993; Alex. Ștefănescu, în România literară, nr. 45-46, 1994; Gh. Grigurcu, în România literară, nr. 38, 1996.

„„Fântâna somnambula” mi se pare a fi, repet, cea mai fidelă întrupare a acestui spirit al contrastelor, iar autorul ei cel mai macedonskian dintre poeții de azi. în poemul desfășurat în volute largi, torențial adesea, elanurile se unesc cu dezamăgirile negre, revolta fata de măști, convenții cu împăcarea amară în fața unei existente tragic de confuze, imposibil de pătruns. Sentiment de a fi clipa totuși pentru că și in deznădejdea cea mai adânca poetul rămâne un luptător, un spirit activ, incitant. E un atlet al neliniștii Adrian Păunescu, spune chiar el, își urlă tristețile, creează un spectacol shakespearian, el fiind, singur, regizor, actor și spectator. Poetul nu-și construiește poemul, îl trăiește numai, îl eliberează într-o izbucnire tulbure de metafore care, citite fără prejudecăți, lasă o impresie extraordinară” (EUGEN SIMION).

„Adrian Păunescu este acel poet contemporan pe care – conform unei vorbe celebre – dacă nu l-am fi avut ar fi trebuit să-l inventăm. Păunescu este poetul pamfletar și polemic al cărui dialog cu societatea trebuie să se rezolve în actualitate, aici și acum. Problemele lui poetice sunt „la ordinea zilei”. În competiția creatoare ins – societate el are puterea să-și dea sieși tot atâtea șanse câte le are și le dobândește societatea asupra lui. Fiecare epocă are nevoie de impulsuri energetice care duc la abolirea apatiei lirice proprie, de obicei, unora dintre poeții contemporani. Un asemenea ferment, incomod în felul lui, este Adrian Păunescu” (GEORGE ALBOIU).

„Literatura sa impresionează mai puțin prin însușirile de care este foarte sigura, prin hărnicie și randament, și se fixează adânc în suflet prin mărturisirea unei nesiguranțe chinuitoare. Clipele senine nu-și au locul în ea, în aceasta poezie care este uneori prea grăbită sa-și afle locul și alteori nesigură, gata de o spovedanie făcută la sânge, cum se spune, totală, necruțătoare. Fundamentul liric adevărat și trainic, abia daca mai e nevoie s-o spun, aici se află” (LUCIAN RAICU).