11 decembrie 2024

Muzeul Național al Literaturii Române, Chișinău

Bine ați venit pe pagina muzeului !

ONISIFOR GHIBU – 140 ANI DE LA NAŞTERE

Destinul şi personalitatea profesorului Onisifor Ghibu sunt conjugate cu ideea de românism care în accepţia lui se identifică cu istoria tragică şi glorioasă a întregului neam. Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 în satul Sălişte, de lângă Sibiu, în Transilvania, care pe atunci făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Despre satul Sălişte menţionează : „Datoresc satului meu natal tot ce este solid în fiinţa mea fizică şi intelectuală”[1]. După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 la Chișinău, unde devine motorul acțiunii revoluționare basarabene din 1917-1918. Organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce acțiunea de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, din toamna anului 1917. Tipărește apoi „Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima „foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Onisifor Ghibu se află în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918. Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la început „persona non grata”, toată bibliografia lui a fost blocată. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor „epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. La Caracal, a fost deținut timp de 222 de zile. A fost arestat din nou la 10 decembrie 1956 și condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958. În ciuda tuturor manevrelor dușmănoase, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional pe anul 1983, la centenarul nașterii sale, ceea ce a asigurat readucerea lui în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc. Opera sa antumă numără peste 100 de lucrări. Exclus din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, adică 27 de ani după „epurarea” sa. A continuat să scrie, lăsând la moartea sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. N-a încetat nici un moment lupta cu oficialitățile comuniste, fiind în fruntea „rezistenței intelectuale” din epocă. Fiii săi, Octavian și Mihai Ghibu, au publicat postum 33 de volume din manuscrisele rămase după moartea lui Onisifor Ghibu.Pentru ilustrarea inteligenței dar și „rezistenței” anticomuniste a lui Onisifor Ghibu reproducem parţial memoriul său adresat la 31 octombrie 1956 conducătorilor URSS, Nichita Hrușciov și Nicolae Bulganin, în vederea necesității restituirii Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța – un act unic prin curaj – dar și prin inteligență și diplomație, expediat a doua zi după apariția în „Scânteia” a comunicatului sovietic legat de „contrarevoluția” din Ungaria. Acest act a dus la condamnarea lui la închisoare în anul 1956.

Către Excelențele lor NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS, NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptății imanente și în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român și poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriți la formula simplistă anunțată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevărați marxiști-leniniști, să procedați, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii. În acest sens, vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta în conformitate cu enunciațiunile categorice și lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

….

Onisifor Ghibu Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul național român din Transilvania și Basarabia, luptător în revoluția rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc. Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3

Sibiu, 31 octombrie 1956


[1] Dr. Gheorghe Buzatu, O provocare  a lui Onisifor Ghibu: chemare la judecata istoriei, în vol. Onisifor Ghibu, Unitatea românească şi chestiunea Basarabiei, Bucureşti, 1995, p. 239.

Mihaela PERCIUN, MNLR