Ioan Al. BRĂTESCU-VOINEȘTI – 155 de ani de la naștere

Ioan Al. Brătescu -Voinești s-a  născut pe 1/13 ianuarie 1868 la Târgoviște, ca descendent al unei familii de boieri.

 A făcut liceul și universitatea la București. În anul 1879 se înscrie la Facultatea de Medicină pe care o abandonează în favoarea studiilor juridice. Paralel audiază cursul de logică și istorie a filosofiei predat de Titu Maiorescu și intră în cercurile „Junimii” bucureștene. Debutează în revista „România” (1887) cu nuvela „Dolores”. Din anul 1890, începe colaborarea la „Convorbiri literare”. După obținerea licenței (1892), activează ca  judecător la București, Ploiești, Pitești, Craiova și Târgoviște, apoi ca avocat. Călătorește în Anglia, Franța, Italia, în tovărășia lui Titu Maiorescu.

În anul 1903, neacceptând modificările propuse de Maiorescu la nuvela „Neamul Udreștilor”, se îndepărtează de „Junimea”, orientându-se spre gruparea „Vieții Românești”. Editorial debutează cu „Nuvele și schițe” (1903), volum completat și reeditat ulterior sub titlul „În lumea dreptății” (1906) și urmat apoi de „Întuneric și lumină” (1912). După acest volum se dedică activității publicistice. În anii primului război mondial a scris, în colaborare cu A. de Herz, o piesă de teatru numită „Sorana”. În perioada interbelică publică volumele de proză: „Rătăcire” (1923), „Firimituri” (1929), „Cu undița” (1933) și „Din pragul apusului” (1935). După 1937, alunecă în atitudini profasciste, teoretizate în opuscule programatice: „Huliganism?” (1938), „Germanofobie?” (1940).

Evocator al dezagregării boierimii patriarhale și al lumii umile de mici funcționari provinciali, Brătescu-Voinești este creatorul tipurilor de inadaptabili, suflete impregnate de candoare, lezate la contactul cu brutalitatea mediului burghez, incapabile să reziste impactului cu minciuna și injustiția. Materia nuvelelor și schițelor, deși romantică, este tratată într-o tonalitate clasică, directă, simplă, adesea confesivă. Participarea simpatetică la destinele narate dă textelor sale o intensă coloratura lirică, explicându-i farmecul și popularitatea.

Ioan Al. Brătescu-Voinești este cunoscut de asemenea și pentru scrierile sale pentru copii: „Puiul” (tragica moarte a unui pui de prepeliță), „Privighetoarea”, „Bietul Tric”, „Niculăiță Minciună” (un copil isteț de la țară neînțeles de săteni) ș.a.

S-a stins din viață în anul 1946, pe 14 decembrie, la București.

Opera: „Nuvele și schițe”, București, 1903, „În lumea dreptății”, Iași, 1906, „Neamul Udreștilor”,1906, „Întuneric și lumină”, Iași, 1912, (ed. XV, definitivă, 1943; ed.de A. Rusu, pref. și note de I. Apetroaie, 1971), „Sorana”, piesă în trei acte, în colab.cu A. de Herz, București, 1915, (următoarele ed. vor omite semnătura lui A.de Herz; ed.II, 1920; ed. IV, 1929), „În slujba păcei”. (Scrisori), București, 1919, „Huliganism?”, București, 1938, „Germanofobie?”, București, 1940,  „Originea neamului românesc și a limbii noastre”, București, 1942 (ed.II, 1943). Postum vor apărea „Scrisori către Ibrăileanu”, II, București, 1971, „Nuvele și povestiri”, Iași, 1985.

„…Adaptarea la mediu e o condiție de existență la care se supun orbește plantele și animalele inferioare. Cu cât o ființă e mai sus pe scara viețuitoarelor, cu atât caută să se dezrobească de sub greutatea acestei nevoi. Omul seacă bălțile: omul spintecă munții și scobește tuneluri; omul primește să fie schingiuit și tot zice: «E pur și muove!»; omul pune mâna pe biciu și gonește zarafii din temple. Omul transformă mediul.” (I. Al. Brătescu-Voinești. „În lumea dreptății”)

Opinii critice:

„Brătescu – Voinești nu e un scriitor mare în termeni absoluți, nu e poet ca Sadoveanu, dar prin intensitatea atinsă în câteva puncte, prin originalitatea indiscutabilă  a «duioșiei» lui, se înfățișează o treaptă superioară curatei simțiri etice, ocupă în literatura română un loc remarcabil, mai ales dacă ținem seama de sărăcia producției acum câteva decenii și de tot binele care a decurs din pătrunderea acestei literaturi în școală, unde vorbește ca nici o alata sufletelor tinere, fără a se coborî din zona artei.” (G. Călinescu)

„Într-un stil direct, evitând cu bună-știință orice imagine (cu excepția rarelor epitete și comparații fără relief), de o oralitate cuceritoare la lectură, atent la arabescurile vocabularului (vetust, prețios, estropiat, argotic, ingenuu rural etc.) Ioan Alexandru Voinești este un prozator prin excelență muntean și citadin, interesat adică de un nex dramatic și psihologic, exprimat cu tușe sigure, îngroșate, tentate de caricatural, dar cu duioșii, sentimentalism (până la melodramatic) contrapunctice.” (Mircea Zaciu).

Sursa: M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu. Dicționarul scriitorilor români. București: Editura Fundațiilor Regale, 1995, pp.368 -371.

Felicia Cenușă, cercetător, MNLMK