Iacob NEGRUZZI – 180 de ani de la naștere

Cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane, Iacob, se naște pe 31 decembrie 1842, în Trifeștii Vechi, Iași. Împreună cu fratele său Leon, urmează liceul și facultatea de drept în Germania. Tot aici, obține și doctoratul. Revenit în țară, ocupă prin concurs catedra de drept comercial la Universitatea din Iași și este admis în postul de avocat pedant la Baroul din capitala Moldovei. În perioada 1884-1897, este profesor la Facultatea de Drept a Universității din București.

Iacob Negruzzi este între cei cinci întemeietori ai societății culturale „Junimea”. (Amintim că, în iarna anilor 1862-1863, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi fondează renumita societate, care va avea un rol determinant în evoluția literaturii române din epocă). În perioada 1867-1895, conduce revista „Convorbiri literare”, pe paginile căreia promovează talente literare autentice, idei din domeniile istoriei, economiei și politicii. În „Amintiri din Junimea” (1821), va evoca momentul când descoperă harul poetic al lui Mihai Eminescu, pe atunci, student la Viena, de unde expediase redacției „Convorbiri literare” poezia „Venere și Madonă”. Își amintește că i-a dat textul lui Titu Maiorescu, exclamând: „În sfârșit, am dat de un poet!”, ceea ce a însemnat propulsarea tânărului Eminescu pe marea scenă a literaturii române.  

Figură importantă a vieții culturale și științifice din România, Iacob Negruzzi activează în diverse domenii. În anul 1866, debutează ca scriitor în „Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina” (Cernăuți) cu sceneta „Împăcarea. Proverb în patru scene dedicat domnișoarei Maria Docan”. Pe parcurs, publică poezii lirice, balade, idila „Miron și Florica”, romanul „Mihai Vereanu”, epistole, satire, piese de teatru, memorii. Membru al Partidului Conservator, deputat ori senator de Iași, în 1888, a pledat pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu, de care îl lega o veche prietenie. În anul 1881, devine membru titular al Academiei Române, având mai multe funcții în structurile de conducere ale acestei prestigioase instituții: în mai multe rânduri,  vicepreședinte, secretar general (1915-1925) și președinte (1910-1913, 1923-1926).

Se stinge din viață pe 6 ianuarie 1932, la București.

Opera (selectiv)

Teatru: „Amor și viclenie” (1870); „O alegere la senat” (1878); „Hatmanul Baltag” (operă bufă în colaborare cu Ion Luca Caragiale) (1884) etc.

Proză: „Plimbare prin munți”, proză de călătorie (1868); „Pe malul mării”, proză de călătorie (1870); „Mihai Vereanu”, roman (1873); „Copii de pe natură”, scrieri umoristice și satirice (1874); „Din copilărie. Aduceri aminte și impresiuni” memorii (1914); „Amintiri din Junimea” (memorii) (1921); „Un drum la Cahul” (1923).

Idile: „Miron și Florica” (1870).

Poezie: „Poesii” (1872) (volumul cuprinde si traduceri din Heine, Schiller, Hugo).

Traduceri: „Cabala și Amor” (de Friedrich Schiller), „Don Carlos” (de Friedrich Schiller), „Maria Staurt” (de Friedrich Schiller).

„Pe la sfârşitul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870, mă întorceam într-o seară acasă şi aruncând ochii asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în samă. Era adresată Redactorului Convorbirilor literare şi scrisă cu litere mici ca o mână de femeie. Deschizând plicul găsii o scrisoare împreună cu o poesie întitulată „Venere şi Madonă”, amândouă iscălite de M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfios ce nu vrea să se de pe faţă. (…) Foarte impresionat am cetit poezia de mai multe ori în şir, iar a doua zi, des-de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mână. – În sfârşit am dat de un poet, i-am strigat întrând în odaie şi arătându-i hârtia.– Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu, să vedem! El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise:– Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?- Nu ştiu, poesia e trimisă din Viena.” (Iacob Negruzzi, „Amintiri din Junimea”)

Opinii critice:

„ (…) din toată opera lui I. Negruzzi se salvează două bucăți în proză mult remarcate: „Un drum la Cahul”, tablou hazliu al șicanelor procedurale, și „Christachi Văicărescu”, tragi-comedia unui ipohondru suferind de toate bolile din cauza unei fripturi de curcan.” (G. Călinescu)

„Textul („Amintiri din Junimea” – n. n. ) nu e ordonat cronologic, dar nu lipsesc din amintiri datele cronologice importante din istoria acestui crucial fenomen cultural desfășurat, pe multiple planuri, în perioada ieșeană: literar, lingvistic, educațional. Amintirile lui Iacob Negruzzi istorisesc întâlnirea fericită a intelectualității românești, formată la Viena, Paris sau Berlin și care, revenită în țară, a colaborat substanțial la procesul de modernizare a culturii naționale.” (Elvira Sorohan)

 „Cartea de memorii a lui Iacob Negruzzi este, într-adevăr, ca vinurile bune; buchetul ei sporeşte cu vremea, iar licoarea limpede îşi lasă gheara pe peretele de sticlă a posterităţii.” (Ioana Pârvulescu)