3 februarie 2023

Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”

Bine ați venit pe pagina muzeului !

Igor CREȚU, 100 de ani de la naștere

Igor Creţu s-a născut la 21 martie 1922 în satul Vladimireşti, comuna Găvănoasa, judeţul Cahul, într-o familie de intelectuali, descendenţi din munţii Făgăraşului. Şi-a făcut studiile la Liceul „B.P. Hasdeu”, luând bacalaureatul, în 1942. Din octombrie aceluiaşi an urmează cursurile Şcolii militare de ofiţeri în rezervă la Bacău. Din august 1944, sublocotenentul Igor Creţu se află pe Frontul Românesc. „Ordinul de repatriere” îl aduce în Basarabia. Absolvă Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău (1951), apoi Cursurile superioare de pe lângă Institutul de literatură universală „Maxim Gorki” din Moscova (1958).
Între anii 1946-1951 își face studiile la Facultatea de Filologie şi Istorie a Universităţii de Stat din Moldova. Apoi, între 1951-1954, activează în calitate de redactor la Editura de Stat a Moldovei; 1954-1956 este consultant literar la Uniunea Scri­itorilor din Moldova; între 1856-1858 urmează Cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki” din Moscova; 1959-1962 activează în calitate de șef al Secţiei Proză la revista „Nistru”; 1962-1964 – se­cretar general de redacţie la revistele „Nistru”, „Dnestr”; 1964-1966 este consultant literar la Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1966 se retrage din activități publice la muncă de creație.

Igor Creţu a debutat cu versuri încă în anii de liceu (1937), la revista şcolară „Licurici”. Scrie poezii şi mai târziu, cu timpul, însă, renunţă la creaţia lirică în favoarea traducerilor. De-a lungul deceniilor, a pus la dispoziţia cititorilor de limba română din stânga Prutului circa 60 de volume de traduceri din literaturile lumii. A tradus din A. Pușkin, N. Gogol, V. Maiakovski, I. Turghenev, Ș Rustaveli, H. Wilhelm, A. Blok, O. Vișnia, Frații Grimm, A. Cehov, N. Nekrasov, A. Fet, A. Bloc, S. Esenin, F. Tiutcev, M. Gorki, Al. Kuprin, Antoine de Saint-Exupéry, O. Goncear, R. Burns, Alan Alexander, G. Byron, L.Tolstoi, P. Bajov, Al. Blok, Nesin Aziz,.. Alexandru Cozmescu menționa în acest context: „…o listă grandioasă”, „într-o limbă a cărei mlădiere şi cursivitate îl învecinează cu miracolele poetice populare, iar ca varietate lexicală, niciun dicţionar din cele editate nu le-ar putea cuprinde încă”.

Pentru merite deosebite lui Igor Crețu  i s-au acordat o serie de premii și distincții: în 1972 – Premiul de Stat al RSS Moldovenești pentru traduceri din Mihail Șolohov și Nikolai Gogol; în 1986 i se acordă titlul onorific de Maestru emerit al artei; 1988 – Premiul literar „Gheorghe Asachi” pentru piesa „Micul prinț”; în 1992 scriitorului i se acordă titlul de Scriitor al poporului din Republica Moldova;  în 1996 Igor Crețu este decorat cu Ordi­nul Republicii.

Igor Crețu s-a stins din viață la 23 februarie 2018. Pe 21 martie al acelui an el ar fi împlinit 96 de ani. Luminoasă fie-i amintirea!

Aprecieri

„Tot ce spune Igor Creţu este marcat de o delicateţe pe care numai dumnealui o are – o fi fiind una nativă, întărită de educaţia de acasă, apoi de şcoala românească interbelică, de nenumărate lecturi, de munca artizanală cu cuvântul, cu fraza, cu trăirile a zeci de poeţi şi prozatori, a sute de personaje dintre cele mai diferite cărora le-a dat o nouă viaţă, în spaţiul lingvistic, cultural, mental, existenţial etc. dintre Nistru şi Prut, apoi şi la vest de Prut. Şi am mai simţit în vocea lui Igor Creţu o durere… poate o revoltă… nu, mai curând reflexele unor regrete: că a fost dat uitării de foarte mulţi, dacă nu chiar de toţi. Nu reproşează nimănui nimic, dar se întreabă, maestrul, retoric: de ce autorităţile noastre uită, neglijează, oamenii de creaţie, pe cei care au făcut ceva pentru acest popor necăjit, au lăsat o urmă pe această palmă de pământ?… Ne punem şi noi această întrebare, dar nu putem găsi niciun răspuns… Decât, poate doar acesta: barem noi să ne mai amintim, cât mai des, de maeştrii condeiului fără de ale căror contribuţii, nelinişti, lupte, mici şi mari victorii, nu se ştie dacă vorbeam limba pe care acum o vorbim şi nici la nivelul de percepere a lucrurilor la care ne aflăm nu se ştie dacă eram”.
Vlad POHILĂ

Igor CREȚU

PRINTRE SALCÂMI

Trec printre salcâmi umbre omenești vagi,

caut să desprind chipuri bătrânești dragi.

Pare că aștept de la cei ce vin vești,

dar pe fața lor totul mi-e străin, măști.

Vin din pulberi, cresc și se pierd pe rând toți,

dar din lumea lor să dispari curând poți?

Pași înviforați mărșuiesc în plin, trec,

numai eu rămân. Doar în gând puțin plec.

Funigei târzii geana mi-o ating, dor,

firave năluci ce curând se sting, mor.

În zadar încerc să mă scol de jos sec,

fruntea între mâine fără de folos frec.

Nu mai sunt copil, pare că m-au nins ani,

doar un singur om mâna mi-a întins: „Bani!”

Nu mai văd nimic, simt că mă cufund greu

și nici nu mai știu sunt sau nu mai sunt eu?!

Iar din pulberi cresc, se adun perechi, trec…

Azi din lumea lor ca un cântec vechi plec…

(1940)

NEGURI

Urcam prin munți ca două umbre mute,

Cădeau pe umeri neguri, aripi, cruci?…

Săltau în piscuri năluciri de ciute

Și noaptea sta la pândă în răscruci…

Din cer de undeva o stea nebună,

Foșnind, pe urma noastră s-a desprins.

Se adăpa în ape roșii luna,

Țipau în cuiburi păsări tot mai stins.

Prăvaluri de granit și creste, creste…

Și cerul răsturnat. Precum în vis.

Ce taină ne unise fără veste,

Străini, deasupra negrului abis?

Atâta duioșie în privire,

Atâta dor în tine neascuns…

Și-n mine, izbucnite în neștire,

Furtuni de întrebări fără răspuns!

Pășeam alături ore, ani, secunde?

Plesneau în piept, în vine, limbi de bici,

Și nu știam, cărarea în neunde

Puteai s-o fulgeri tu, să o despici?

Precum o toacă, inima târzie

Bătea în tâmpla nopții fără rost,

Și mă-ntrebam: alături o făclie

În drum aprinsă oare mi-ai fi fost?

De s-ar fi desfăcut sub noi pământul

Și mă pierdeam în hăuri blestemând,

Puteai atunci, ușoară precum vântul,

Să pui aripi căzutului meu gând?

Când rătăciți prin mărăcini și nuferi

În larg simțeam să ies că nu mai pot,

Puteai atunci, puteai atât să suferi

Ca să-nțelegi și să mă ierți în tot?

Cu ochii mari tu mă priveai prea poate

Purtând în gene un reproș ascuns,

Dar buzele, fierbinți și însetate,

Nu întrebau și nu cereau răspuns.

Urcam tăcuți sub cerurile mute,

Alături strânși ca-n ceasul de apoi

Și iar săltau în negre piscuri ciute,

Și iar pășeam străini în cuget noi.

(1945)