Andrei LUPAN, 110 ani de la naștere – Muzeul Național al Literaturii Române, Chișinău

Scriitorul Andrei Lupan s-a născut pe 15 februarie 1912 în satul Mihuleni, Orhei, Imperiul Rus. Își face studiile la Școala Agricolă din Cucuruzeni, pe care o absolvă în anul 1929, își continuă studiile la Școala de Viticultură din Chișinău (1934), iar în anul 1935 devine student al Facultății de Agronomie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași cu sediul la Chișinău. În acești ani contactează cu grupul ilegalist al prof. P. Constantinescu-Iași, este membru al UTC (Uniunea Tineretului Comunist), apoi al partidului comunist din România (1936). Debutează cu poezia „Biografie” în periodicul bucureștean „Adevărul literar și artistic” (1932). După invazia sovieticilor în Basarabia, rămâne în Chișinău, unde absolvă Institutul Agricol (1941). În 1943 colaborează la gazeta „Moldova Socialistă” și la postul de radio moldovenesc, evacuat la Moscova. A debutat editorial cu volumul „Poezii” (1947). A fost președinte al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din RSSM (din 1946, cu intermitențe până în 1962), președinte al Sovietului Suprem al RSSM (1963-1967). A fost traducător din limba rusă. Scriitorul s-a stins din viață la Chișinău, pe 27 august 1992.

Cărți publicate (selectiv):

„Lumina” (1953, 1966), „Intrare în baladă” (1954), „Haz si necaz” (1957), „Meșter Faur” (1958), „Frate al pământului” (1959, 1962, 1986), „Mijatca” (1962, 1971, 1989), „Legea găzduirii” (1966, 1969), „Versuri” (1967), „Cărțile și răbojul anilor” (1969), „Gromovnic” (1973), „Scrieri” (în 3 vol., 1973), „Magistrale” (1976), „Sat uitat” (1978), Versuri/Стихи (1982), „Poezii” (1985).

***

BIOGRAFIE

S-a născut într-o dimineaţă,

sub un şopron improvizat din stuf,

pe şoseaua veche din Băcioi…

Adăpostul rustic

era mai mic decât movila de gunoi

care-i fura tot soarele din faţă.

Mamă-sa muri de-amiază pe zăduf.

El a crescut…

A iubit şi o fată

pentru care s-a bătut,

după obiceiul mărginaş.

Pe urmă a plecat

cu mai mulţi la armată,

eliberându-se cu gradul de fruntaş.

Asta fu în 27…

În 28 s-a însurat cu fata în chestie,

care-şi plecă obrajii

domneşti de mere coapte

pumnilor pietroşi de bestie.

Acum suntem în 32…

Cocioaba veche nu mai e de mult.

În curte-a mai crescut căpiţa de gunoi,

sub care-a dispărut corpul femeii, smult

de sub scutul pruncului într-o noapte.

Prin mahala porniră spaime, şoapte…

El mărturisi unui prieten în cârciumă

că pruncul plânge după mumă.

De aceea i-au pus lanţuri

la mâini şi la picioare…

Acum scoate sare.

(1932)

ÎN NEGURI

Toamnă, cuprinde-mă în tine,

cu frunze târzii, otrăvite de viaţă,

primeşte-mi paşii rătăcirilor în tină,

sub văluri de ceaţă.

Toamnă,

mi-au croncănit corbii deasupra ta,

din pustiul zbor bătut de furtună

şi m-am găsit cu dânşii împreună,

cercetător în hău când se-nnopta.

Şi norii tăi pleacă spre nicăieri,

şi nu vor ajunge nicicând,

destrămaţi în drum;

frunzele verii au căzut pe cărări,

păsările au plecat în zarea de scrum.

M-aş duce-n izolarea copacului pe dâmb,

cum îl apasă ploaia pe ramuri şi-i sărac,

m-oi rezema frăţeşte de trunchiul ud şi strâmb,

să ne-mpresoare noaptea, să-l ştiu uitat, să tac.

Vom rămânea cu jalea ascunsă doar în noi,

ca-n două solitudini obscure de barăci,

să înfruntăm pustiul din neguri şi din ploi,

când vor pluti prin ragile de crăci.

(1932)

MEA CULPA

Nu mă căiesc de muza mea,

de-ncetineala ei zgârcită,

c-a şchiopătat poate cândva

pe-un drum mai greu când am pornit-o.

Eu nu de asta mă încrunt,

chiar dacă scrie la gazetă,

în tonul bine cunoscut,

că-i prea neproductiv poetul.

Şi asta-i rău, căci nu-s scutiri,

nici nu-i pricină să mă bucur

cu două cărţulii subţiri

şi-acelea pline de buclucuri.

Şi asta-i rău, dar nu-i o crimă,

şi nu de asta eu mă cert,

dar una nu mi-o iartă nime

şi eu n-am dreptul să mi-o iert.

Îs vinovat pentru tributul

ce l-am plătit la nătărăi

c-o stihuire mai limbută

şi c-un glosar ştampat de ei,

când m-am luat fărtat de mână

ca să-i împac şi să-i ajung

pe cei cu nasul cât prăjina,

cu versul dezlânat şi lung,

când am bătut timid măsura

în tactul strâmb al drâmbei lor,

când am stâlcit literatura

şi l-am jignit pe cititor.

Când a oftat cu fruntea-n palmă

vrun biet student nedumerit

şi-a-nchis jurnalul c-o sudalmă

pentru poetul său iubit,

iar eu tăceam mocnit în sine,

că altul chior şi încrezut

mă preţuia cu nota bine

pe neştiut, pe nevăzut.

Ruşinea asta arzătoare

la ce-aş ascunde-o în deşert?

Chiar dacă toţi mi-or da iertare,

eu unul nu pot să mi-o iert.

(1956)

EPIGRAF

Doamne, tare-s vinovat,

că am scris lung şi dezlânat,..

Dar, fiindcă mă abţin

şi, văzând că scriu puţin

tu mă ierţi…

Amin?

Amin!..

(poezie postumă)

Referințe:

„În ciuda ideologiei oficiale și a „poporanismului”, afiliat pe de o parte acesteia și făcut pavăză a tradiției mereu amenințată de cenzura partinică și de chemările de a zugrăvi noul, pe care a promovat-o fervent, Andrei Lupan a deviat de la orientarea sa programatică: a scris poemul pământului și al omului ca „frate al lui” în versuri bolovănoase, directe, obiective în sens coșbucian. Poezia fostului activist utecist și comunist, a adeptului „partinității” este, bineînțeles, extrem de ideologizată. (…) Poetul a izbutit, totuși, acolo unde a evitat materialitatea, spiritualizând imaginile (Cântec târziu, Dor, Din amintiri) și unde a îmbrățișat formula barbiană, eliptică, ușor ermetică, uzând de cuvântul dur, pitoresc și dedându-se unei gratuități sonore: „Au zvâcnit în scârte,/ au răzbit prin stive,/ traiectorii frânte,/ zboruri reactive.// Un bondar ceasornic/ duruie minuscul,/ el sudează spornic/ muscul lângă muscul” (Din bocnă). Barbianismul de tinerețe a cunoscut astfel o resurecție evidentă, impunându-se în pofida programatismului țărănesc etic și estetic al poetului”.

(Mihai CIMPOI, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Chișinău: Arc, 1996, p. 172-173.)

„O dată pe săptămână, scriitorii șantiști comuniști se adunau la Uniunea Scriitorilor, îl dădeau pe președinte din cabinet afară, pe motiv că va avea loc o ședință închisă de partid, unde cei fără de partid nu aveau acces. Se încuiau acolo și fumau pe tăcute până după miezul nopții. Dimineața, când Lupan venea la serviciu, găsea un cabinet plin cu fum, un morman de mucuri de țigară pe masă și, alături, pe o foaie de aritmetică, scrise de mână în rusește, indicații concrete președintelui pe săptămâna viitoare.

Dacă, în decursul zilei, aveau vreo treabă pe la Uniune, cum intrau, o întrebau pe Faina Abramovna, veșnica secretară a lui Lupan:

Culacul o venit? E în cabinet?

„Culac” era apelativul dușmanului de clasă, care urma să fie, odată și odată, lichidat. Ceea ce s-a și încercat în 1949, dar nu le-a mers. Cum zic rușii, Lupan s-a dovedit a fi o nucă prea tare pentru dinții lor.

Firește, ca noi toți, Lupan era de felul lui un om pașnic, răbdător, îngăduitor, un adevărat moldovean. Dar, spre deosebire de noi toți, Lupan mai era și politician de forță, strateg cu rază lungă de acțiune. Lupan își dădea foarte bine seama că, odată și odată, toată haita asta de scribi de pe malul stâng, dacă nu ei, atunci copiii lor, nepoții lor, vor fi asimilați de mediul basarabean, de limba, de tradițiile, de cultura net superioară celei de la Balta sau de la Tiraspol. Acum, ei sunt călare pe situație, tună și fulgeră, ne provoacă la tot pasul, dar confruntarea directă cu malul stâng ar fi o catastrofă pentru basarabeni, pentru că șantiștii nu sunt decât avanpostul unei armate represive, care va trece peste noi ca un tăvălug.”

(Ion DRUȚĂ, Căsuța de la Răscruce. Chișinău: Cartier, 2018, p.21-22)