NICOLAE MILESCU SPĂTARUL – 385

Născut pe 1 iunie 1636 în familia lui Gavril sulgerul din satul Milești, ținutul Vasluiului, viitorul traducător, călător, geograf, diplomat își începe formarea intelectuală în Academia slavo-greco-latină de pe lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Își va continua studiile la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol, unde însușește cunoștințe profunde de teologie, filosofie, istorie, limbi străine, acumulând și o aleasă cultură umanistă. Revenit în țară, devine „grămătic” (secretar) al domnitorului Gheorghe Ștefan. Este avansat în rangul de mare spătar, de unde îi provine al doilea nume, fiind cunoscut în epoca sa ca Neculai Spătarul, Nicolaus Spadarius, Nicolai Gavrilovici Spafarii. În țară, i se va mai adăuga și porecla Cârnu (sau Nas-Cârn), ca urmare a participării sale, conform lui Ion Neculce, la un complot împotriva domnitorului Ștefăniță Lupu (în alte surse, Iliaș Alexandru). Precizăm că, în secolul al XVII-lea, răzvrătitul împotriva scaunului domnesc era „însemnat” prin crestarea nasului. Cărturarul și poliglotul Nicolae Milescu Spătarul, vorbitor al limbilor elină, latină, greacă, slavonă, rusă, cunoscând și turca, franceza, italiana, a desfășurat o activitate notorie în domeniile politic și cultural. A tradus integral din greacă în română „Vechiul Testament” (1661-1668). Pentru o scurtă perioadă de timp, este împuternicit de domnitorul muntean Grigore Ghica cu funcția de reprezentant diplomatic (capuchehae) pe lângă Înalta Poartă. Urmându-l în exil pe fostul domnitor Gheorghe Ștefan, va pleda cauzele acestuia la Stockholm. În 1671, la îndemnul patriarhului Constantinopolului Dositei, pleacă în Rusia, unde, prin ucazul țarului Aleksei Mihailovici Romanov, este angajat la „Departamentul soliilor” ca interpret din limbile elină, latină, greacă modernă și română. Aici, activează timp de 37 de ani. Bucurându-se de considerație în cercurile guvernamentale de la Moscova, cărturarul moldovean este numit în fruntea unei delegații diplomatice, cu care pleacă în China. În această perioadă (1675-1678), scrie Jurnal de călătorie în China și alte câteva lucrări de o valoare științifică incontestabilă. Moare în anul 1708, la Moscova. Cronicarul Ion Neculce va consemna că lui Milescu „mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui și mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi”.

Scrieri (în slavonă, latină, greacă, română)

• „Jurnal de călătorie în China”

• „Descrierea Chinei”

• „Raportul de stat (Stateini Spisok) al soliei lui N. Spătaru în China”

• „Aritmologhia [Aritmologhion], Etica și originalele lor latine”

• „Enchiridion sive Stella orientalis Occidentali splendens (Manual sau steaua răsăritului luminând apusul)”

• „Dicționar slavo-grec-latin”

• „Genealogia marilor împărați și prinți ruși”

• „Vasiliologhion, adică cronologia tuturor împăraților lumii”

• „Cronica pre scurt a Românilor”

• „Cartea Tătarilor”

„De la acest loc până la tronul Hanului mai erau 56 de picioare, iar Hanul putea fi văzut foarte bine. Ambasadorul avea o haină de samur, căptușită cu mătase și fireturi, și fu așezat în fața hanului, dar astfel ca să-i rămâie sala vizibilă și să poată privi colonadele de lemn cu draperii între ele, draperii atârnate după moda turcească și cari erau lăsate când Hanul era prezent. Acum însă toate erau ridicate și totul în dosul lor vizibil. Tronul Hanului, unde era așezat acesta, era ridicat dela pământ de 7 picioare. Este octogonal, de lemn aurit și are deasupra un baldakin tot aurit. Hanul stătea la mijloc: un băiat, cu o față palidă, și despre care se știe că are 23 ani. De ambele părți, stau la pământ frații lui și Curtenii, ocupând spațiul între tron și uși.” (Spătarul Nicolai Milescu, „Călătorie în China (1675-1678)”, în românește și cu o prefață de Em. C. Grigoraș, București, „Tipografiile române unite”, 1926, p. 180).

„Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moșia lui, prè învățat și cărturar, și știè multe limbi: elinește, slovenește, grecește și turcește. Și era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sirmă la cai. Și lui Ștefăniță-vodă îi era prè drag, și-l ținè prè bine, și tot la masă îl punè, și să giuca în cărți cu dânsul, și la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul.” (Ion Neculce, „Letopisețul Țării Moldovei”).