Marin Sorescu, 90 de ani de la naștere

Poet, dramaturg, prozator, eseist, Marin Sorescu este unul dintre scriitorii cei mai de seamă de după cel de-al doilea război mondial. S-a născut la 29 februarie 1936 (potrivit unor surse la 19 februarie) în comuna Bulzești, județul Dolj într-o familie de țărani. Școala primară a urmat-o în comuna natală, apoi a fost elev al Liceului „Frații Buzești” din Craiova. În anul 1950 s-a transferat la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la Facultatea de Filologie-Istorie și Pedagogie (1955-1960), iar în 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București.

În anul 1959 debutează cu poezie în revista Viața studențească. După terminarea facultății devine redactor la această revistă, iar din 1963 se transferă ca redactor la revista Luceafărul. În 1964, publică prima sa carte, un volum de parodii, intitulat Singur printre poeți. Urmează Poeme (1966, Premiul Uniunii Scriitorilor), Moartea ceasului (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), Suflete, bun la toate (1972), La Lilieci (1973, Premiul Uniunii Scriitorilor), Fîntîni în mare (1982), Drumul (1984), Apă vie, apă moartă (1987), Ecuatorul și polii (1989), Poezii alese de cenzură (1991), Traversarea (1994) etc. Este autorul a trei romane: Trei dinți din față (1978), Viziunea viziunii (1982), Japița (1999, ediție postumă). A publicat volume de poezie dedicate copiilor: Unde fugim de acasă? (1967), Cirip-ciorap (1993), Lulu și Gulu-Gulu : Versuri pentru copii, ilustrate de autor (1995).

Dramaturgia lui Marin Sorescu cuprinde piesele Iona (1968, jucată pe scena teatrului Satiricus, la Chișinău, în 2025), Există nervi (1968), Paracliserul (1970), Matca (1974) , Răceala (1976), A treia țeapă (1978), Pluta meduzei (1980),  Luptătorul pe două fronturi (1981), Vărul Shakespeare (1988), Desfacerea gunoaielor (1995), publicată postum.

În perioada 1966-1972, scriitorul a fost redactor-șef la Studioul Cinematografic „Animafilm” din București, iar între anii 1978-1990 a deținut funcția de redactor-șef la revista craioveană Ramuri. A fost Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (1993-1995). În 1992, Marin Sorescu a devenit membru titular al Academiei Române. Opera sa a fost tradusă  în germană, franceză, engleză, italiană, polonă, greacă, bulgară, sârbă și alte limbi.

Scriitorul care „și-a creat o operă și o glorie ce-l înscriu în galeria marilor creatori români” (Dan Zamfirescu) a fost distins cu premii și medalii în țară și în străinătate, precum Premiul Academiei Române, de două ori, Premiul Uniunii Scriitorilor, de șase ori, Premiul Herder, Viena (1991), Medalia de Aur pentru poezie „Ospiti Napoli” (1979), Premiul Fernando Riello, Madrid (1983), Premiul „Felix Romuliana”, Belgrad (1994).

Marin Sorescu s-a stins din viață pe 8 decembrie 1996, la București.

Cărți de Marin Sorescu în Colecțiile Cărți a MNLR:

5110 f.b.  Moartea ceasului. B., 1966;

15463 f.b. Ceramică. B., 1979;

11745 f.b. Sărbători itinerante. B., 1978;

20101 f.b. Vărul Shakespeare și alte piese. Teatru, 1992;

15568 f.b.  Singur printre poeți. B., 1990, cu autograf pentru Anatol Ciocanu;

19197 f.b. Singur printre poeți. B., 1990, cu autograf pentru Nicolae Răileanu;

19170 f.b.  Ecuatorul și polii. Versuri. Timișoara, 1989;

19512 f.b. Sonete. B., 2016;

15569 f.b. Poezii alese de cenzură B., 1991;

11790 f.b. Răceala (piesă în 4 acte). B., 1994.

Referințe

„ Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune. Este entuziast și beat de univers, copilăros, sensibil și plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenței, romantic in accepția largă a cuvântului (…) El găsește un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin minte, așază oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi găsindu-și o stabilitate vorbește în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal”. (George Călinescu)

„ Puțină, concentrată, dramaturgia lui Marin Sorescu este excepțională. Problematica teatrului absurd (Beckett, Ionesco) este ingenios reformulată. Piesele Iona (1968), Paracliserul (1969), Matca (1970) merg până la un punct în direcția existențialiștilor (omul în fața morții, revolta față de determinismul circumstanțelor), însă Marin Sorescu nu face din moarte o problemă fundamentală și nu caută în absurd o soluție de salvare. El face din revolta față de condiția imposibilă în care l-a pus existența adevărata problemă a unui individ. [… ] Teatrul lui Marin Sorescu este o căutare spirituală, o meditație asupra condiției omului modern.” (Eugen Simion)

                        „Trebuie să intrăm într-o zodie a binelui”

(fragment din interviul lui Leo Butnaru cu Marin Sorescu, iunie 1992, Uniunea Scriitorilor din Moldova)

       […]                        

     – În ce măsură poezia poate implica autobiograficul?

– Eu aș spune că poezia este numai autobiografică. Este vorba despre eul liric care, chiar când vorbește despre căderea unei frunze, face mărturisiri autobiografice. Orice se întâmplă în viață pentru poezie înseamnă un câștig, Înseamnă o experiență.

     – I-ați putea spune cititorului ceva despre geneza anumitor poeme, să zicem despre cel intitulat „Trebuia să poarte un nume”?

– Da, câteodată o poezie are și o poveste. În primul rând, n-aș fi scris „Trebuia să poarte un nume” dacă nu l-aș fi iubit foarte mult pe Eminescu și n-aș fi știut multe versuri de-ale sale pe dinafară. Dar asta nu-i suficient, fiindcă toată lumea îl adoră, îl citește. Voiam totuși să scriu ceva, dar nu găseam punctul de pornire. Apoi, într-o zi, mi s-a părut că-1 văd pe Eminescu pe stradă. Așa că poemul a pornit de la o părere. Avusesem o tresărire că, uite, așa arăta Eminescu. între timp omul dispăruse. Zadarnic m-am luat pe urmele lui, nu l-am mai găsit. Deci, e important și momentul în care se declanșează un mecanism care acționează în subconștient.

     – Sunteți împătimit, și la modul practic, de pictură…

– E o patimă veche care concurează cu literatura. Îmi ia foarte mult timp. Pe de o parte mă deconectează (că, mă rog, literatura e plină de probleme), fiind o plăcere pură. Bucuria contactului imediat cu imaginea este mare.

     – Picturalul se evidențiază și în poezia dvs.

– Da, poezia mea este vizuală.

     – Orice am zice, timpul de astăzi ne cere, ba chiar ne forțează să trăim altfel, deci să și creăm altfel. Cum –  altfel?

– Ca să scrii astăzi literatură e foarte greu, fiindcă ai concurența presei. E nevoie de o literatură de urgență, precum, de altfel, e literatura asta de manifeste, literatura angajată la modul adevărat, în modul cast, în modul de istorie asumată.

      – Ar veni spre literatura de urgență și întrebarea dacă ceea ce se întâmplă aici, în Moldova Pruto-nistreană, vă interesează pentru ceea ce aveți de scris.

– Mă interesează foarte mult și am de gând să scriu ceva, dar nu știu când anume, fiindcă aici este vorba de o anumită perspectivă pe care trebuie s-o am. Eu sunt edificat despre ce se întâmplă și îmi trebuie momentul acela de inspirație. Vreau să scriu ceva legat de lucrurile astea concrete. Sigur, calen­darul artistic nu se suprapune imediat cu calendarul zilei, dar, într-o formă sau alta, trebuie să ții cont de calendarul actualității, mai ales când e vorba de o perioadă atât de fierbinte.

     – Sigur, sunteți la curent cu controversa iscată în legă­tură cu folosirea oarecum neîndreptățită și abuzivă a denumirii de Basarabia pentru ceea ce e, de fapt, parte din Moldova istorică. Ce părere aveți asupra problemei respec­tive?

– S-o încep prin a reaminti că eu mă simt acasă în Oltenia, iar cuvântul Basarabia vine de la Basarab care era o stirpe oltenească. Hasdeu spune că, de câte ori dăm de un boier oltean, trebuie să ne gândim că e vorba de ceva străvechi. E știut că Basarabia reprezintă doar partea de sud a Moldovei, iar sub ocupația rusească noțiunea s-a extins până la generalizare asupra teritoriului al cărui nume corect este Mol­dova. Dar nu trebuie să ne temem nici de noțiunea de Basarabia care a delimitat un spațiu mai mult încercat de Dumnezeu, cu mai multă durere. Părerea mea este că dvs. aveți aici un rol foarte important în recuperarea unui trecut dens în evenimente. La Paris, într-o discuție, vorbeam de Soljenițîn – Emil Cioran îmi spunea: „Uite, domnule, și romanii sunt în stare să facă 10 ani, 15 ani de pușcărie, 18 ani, cum a făcut Crainic, însă după aceea nu sunt în stare să scrie barem o carte poștală. Dar uite la ruși. Unul nici n-a fost închis bine, dar țipă deja toată planeta. Voi de ce nu faceți așa ceva acolo, în România?” Eu cred că toată suferința aceasta nu trebuie să fie o suferință pierdută. Tot ce s-a întâmplat aici – căci se adună aproape două secole de întemnițare sau de deportare în Siberia – trebuie recuperat, înregistrat în mărturisiri și documente. […]

Marin Sorescu

Muzeul satului

Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie,
Sînt slab reprezentate.

Nu întîlneşti aici nici o monedă,
Pentru că, neavând aur şi argint,
Ţăranii şi-au gravat anual chipul

Pe boabe de mei, de grîu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocîrlia, mierla şi cucul,
Care le cîntau fără bani toată viaţa,
Şi toată moartea.

Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neştiind carte, ţăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale.

Aici exponatele cele mai numeroase
Sînt bordeiele.
De la munca pămîntului
Ţăranii intrau direct în pămînt,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie
Sînt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloşca și
Crişan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafaţă
Cu un uimitor simţ al simetriei
Arhitectonice.

Vizitatori,
Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea
Aflate-n muzeu.
Sînt exponate originale,
Ieşite din mîna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor
Într-o clipă de încordare şi spontaneitate,
Care a durat
2000 de ani.

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Bătrîn,
Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii –
„Miorița” și „Luceafărul” și „Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.

În timpul care le rămînea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bîrsei si ai Țării Vrancei
Și ai altor țări românești.

Au mai existat si niște codri adînci
Și un tînăr care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fără vînt ?

Acest tînăr cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numărînd plopii luminii, ai dreptății,
ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat si niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si mișcătoare șesuri.

Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Ce?

– Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta dintre iad și rai,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă, și n-ai timp să-ţi pregăteşti cursul.
– Vă implor, tăiați-mi cartea,
O scriu eu, doamne, dacă am lângă mine o sticlă de vin

Și o femeie.
Asta aş dori, dacă nu vă cer prea mult.
– Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
– Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţînezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
– Ce tot ai cu ea poate mă gîndeam la alta,
Mai bine tăiaţi-mi vinul
Că și-așa mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirîndu-mă din ochii iubitei.
– Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
– Atunci tăiați-mi mai bine cursurile,
Adică nu, ori totul, ori nimic,
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai, daca n-am cartea

Să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele de temperatură,

Luminozitate şi presiune dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

Portretul artistului

 Am încălțat cu pantofii mei

Drumul.

Cu pantalonii am îmbrăcat copacii

Pînă la frunze

Haina i-am pus-o vîntului

Pe umeri.

Primului nor care mi-a ieșit din cale

I-am pus în cap

Pălăria mea veche.

Apoi m-am dat înapoi

În moarte

Să mă privesc.

Autoportretul

Îmi reușise de minune.

Asemănarea era atît de perfectă,

Încît, uitînd să mă iscălesc,

Oamenii au scris singuri

Numele meu

Pe o piatră.

Poeme din volumul Ceramică, 1979