Liuba Dimitriu – 125 de ani de la naștere

Liuba Dimitriu s-a născut la 1 ianuarie 1901 în satul Ciucur-Mingir, jud. Tighina. A decedat la 22 martie 1930 la mănăstirea Văratic și a fost înmormântată la cimitirul central din Chișinău. Poetă. Dintr-un tată bulgar și o mamă grecoaică. Numele adevărat Dimitrov. A absolvit Liceul din Comrat, după care s-a stabilit cu traiul la Chișinău. Lucrează aici ca funcționară la Arhiepiscopie (1916), apoi la Inspectoratul PTT (1918), la Primăria Chișinău – translatoare (1919 –1923) și la Prefectura poliției (1923 – 1930).

Scrie poezii de la 18 ani. Suflet sensibil, sincer și curajos, deprinde ușor secretele poeziei. Se stinge din viață de tânără, după o boală incurabilă (ftizie). Volumul Crinii Basarabiei, apărut postum (1931), recomandat cu căldură de Ovidiu Densusianu, a adus revelația unei remarcabile autoare. Muzeul Național al Literaturi Române deține în colecția sa vol. Crinii Basarabiei, Chișinău, 1931 (f. b. 5963).

Suavă și fragilă, ea însăși, ca și crinul pe care l-a ales ca simbol-cheie și care se oglindește narcisic în apa ce este chiar apa amară a Morții, Liuba Dimitriu a scris o poezie ce a conjugat în chip ciudat un filon eminescian, un altul mesianic al lui Goga și un al treilea simbolist de finețuri plastice, profunzimi de sunete, parfumuri, irizări solare și gingășii florale. ( Mihai Cimpoi)

Opera : Crinii Basarabiei. Poezii postume ( 1920-1930), Ch., 1931. Stânca vieții, La mormântul marelui poet, Tu, Nistrule!… Urâtul! (versuri), „Columna”, 1984, nr. 4-6, Numai unul, versuri, „Orizontul”, 1989, nr. 2, Satul doarme, Graiul neamului…., versuri, „Caiete critice”, 1994, nr. 1-3.

Această dimensiune lirică a poetei este surprinsă sugestiv în portretul realizat în acuarelă de Nicolae Curoșu, pictor grafician și custode superior al Muzeului Național al Literaturii Române. Lucrarea propune o restituire simbolică a unei prezențe marcate de introspecție și melancolie, o imagine care întregește profilul literar al Liubei Dimitriu și invită la o redescoperire firească a operei sale.

Chemarea Basarabiei

Vino, maica mea cea dragă!
Braţele mi le dezleagă,
Spală-mi rănile de sânge
Şi la sânu-ţi cald mă strange,

Că de-un veac tot rod cu dinții
Lanţurile umilinţii,
Dar nu pot scăpa din ele,
Că-s prea mică şi sunt grele!..

Vino, maică, mai degrabă,
Pune fraţi-mi toţi la treabă,
Nistrul mai adânc mi-l sape
Şi de stepă-n veci mă scape!

Şi mai vino, maică sfântă,
Să-mi pui vălul cel de nuntă,
Visul tot mi-l împlineşte
Şi cu Prutul mă uneşte!

Mai 1920

Satul doarme…

Cu genunchii lângă gură
Şi cu pumnii strânşi sub cap
Satul doarme dus sub şură,
Pe când lupii groapa-i sap.

Întunericul le-ajută,
Stând la pândă după uşi;
Numai crucea pare mută,
Veghind somnul celor duşi.

Dar, în clipa când sunt gata
Să se-arunce-asupra lui,
Un cocoş surprinde gloata
Şi dă vestea cerului.

Şi la semnul crucii toate
Apele din somn tresar,
Spălând vatra de păcate
Şi cu crini umplând-o iar.

Tot ca ieri…

Tu, ce mi-ai deschis portiţa
Şi m-ai dus cu tine-n rai,
De ce mi-ai furat scufiţa
Şi-alta-n loc nu vrei să-mi dai?

Haide, Doamne, pune-mi scara,
Să cobor în leagăn iar,
Până nu m-apucă seara,
Că nu văd fără amnar.

Şi să-mi fac scufiţă nouă,
Cum nici când n-ai mai văzut,
Ca s-o pun şi-n somn să-mi plouă
Numai crini în aşternut!..

Chişinău, 1929

De ziua ta

De ziua ta, ce pot să-ţi dau
Mai mult decât altiţa
Cu trandafirii ce-nfloreau,
Când mi-ai furat guriţa?..

…Am răscolit în lung şi-n lat
Iubirea noastră vie,
Să-ţi fac un dar ca de-mpărat,
Cum mi-ai făcut tu mie.

De când mi-am spus că n-am să pot
Să zbor mai sus ca tine,
Că tu din cer cu rai cu tot
Ai smuls-o pentru mine,

Mi-am zis atunci, ca-n poala ei
Să-mi fie şi mormântul,
Că numai tu în ochii mei
Eşti cerul şi pământul!..

Tg.-Neamţ, 1 Ianuarie 1930

Cea din urmă primăvară

În frunze iar se-mbracă plopii
Şi iar mă cheamă mierla-n crâng,
Dar… ce folos!… Când mâine snopii
Cu mâna mea n-am să-i mai strâng!

Şi cucul, şi privighetoarea
Îmi bat în geamuri… iar să viu,
Dar li-e târzie azi chemarea,
Că tot castelul mi-e pustiu…

În zidurile-i măcinate
Ecoul azi răsună a gol,
În porţi zefirul nu mai bate,
Iar florile îi dau ocol…

Tg.-Neamţ, Martie 1930

Graiul neamului

Atât de dulce-ţi este graiul,
Pe care-l sorb întâia oară,
Încât îmi pare că tot raiul
În cuibul nostru azi pogoară…

Şi nu-i parfum pe-ntreg pământul,
Cum e parfumul limbii tale,
Şi numai miere-i tot cuvântul,
Şi mlădios ca ceara moale.

E fagure, muiat în lapte
Din sânul veşnic cald al Romei,
Aşa ţi-e doina, ce-ntr-o noapte
M-a smuls din ghearele Sodomei!…

Tu, Nistrule!…

Sunați din trâmbițele voastre,
Să tragă tunurile toate,
Că s-a pornit prin văi și sate
Stăpânul visurilor noastre.

Să ne-ncălzească iarăși vatra,
Cum o-ncălzea odinioară
Și să prefacă-n aur piatra,
Ce n-a-ncetat să cânte-n moară.

…Să iasă-n calea lui toți viii
În straie noi cu flori și salbe,
Hotinul iasă-i cu copiii
Sorocii și Cetății-Albe…

O, câte veacuri poartă-n plete,
Câți munți de oase prin pășune,
Ne-o spun și doina pe-ndelete
Și buciumul, când dă să sune!..

…Tu, Nistrule, bătrână straje,
Te scoală și-i sărută urma,
Să sorbi adânc eterna-i vraje,
Ca vântul să nu-ți frângă cârma.

Ci cu sclipiri de — oțel în pleoape,
Strângând la piept stindardul Romei,
Aruncă-ți munții tăi de ape
Peste cuptoarele Sodomei!

Îngroapă-i flăcările roșii
De vadul tău cât mai departe,
Să te slăvească-n cer strămoșii
Și strănepoții după moarte!

Și să nu uiți vr-odată clipa
Când crivățul, ascuns sub maluri,
Acum un veac ți-a smuls aripa,
Lăsând o ran-adâncă-n maluri.

Dar cât de bun și drept e cerul!..
Când Prutul năvălise-n șanțuri,
Ca-nspăimântat sta temnicerul,
Văzându-te scăpat di lanțuri!..

Fiți gata toți!… Stăpânul vine!
S-așternem inimile toate,
Cântând așa cum se cuvine,
Când intră soarele-n cetate.

Să tragem clopotele iarăși,
Să se cutremure tăria
Și toate apele tresară-și
Din unde toată bucuria…

…Și peste veacuri, fără număr,
Copiii noștri-n veci ni-l poarte,
Așa cum El, pe-al vremii umăr,
Ne poartă visul fără moarte!

(La statuia lui Ștefan cel Mare, 1928)