Eugène Ionesco, creator al teatrului Absurdului – 115 ani de la naștere

Eugène Ionesco, născut Eugen Dimitri Ionescu la 26 noiembrie 1909, Slatina (România) și decedat la 28 martie 1994 la Paris, (Franța), este un dramaturg și scriitor de limbă franceză româno-francez.

     Eugen Ionescu este fiul unui jurist român care lucrează în administrație. Mama lui, Marie-Thérèse Ipcar, care l-a învățat franceza, este fiica unui inginer francez de la Căile Ferate Române. În 1913, tânăra familie emigrează la Paris unde tatăl vrea să obțină un doctorat în drept. Când, în 1916, România declară război Germaniei și Austro-Ungariei, tatăl, mobilizat, se reîntoarce în țară, apoi nu mai dă nicio veste. Familia, rămasă la Paris, îl crede mort pe front. De fapt, rămas în viață, tatăl obține divorțul și se recăsătorește la București cu Eleonora Buruiană.

     La Paris, Eugen, fratele său și surioara Marilina sunt crescuți de mama lor care supraviețuiește muncind pe unde apucă și ajutată de familia lor franceză. În 1925, fratele și sora vin în pofida dorinței lor să se alăture tatălui care obținuse custodia copiilor. La București, ei învață româna și leagă noi prietenii, dar, din 1926, Eugen se ceartă cu tatăl, ființă pare-se foarte autoritară și care se arată plin de dispreț față de interesul fiului pentru literatură.

     El se alătură mamei sale, revenită și ea în România, și găsește un post de funcționar la Banca Națională a României. În 1928, se înscrie la Facultatea de Litere din București. Face cunoștință cu Emil Cioran, Mircea Eliade și cu viitoarea sa soție, Rodica Burileanu (1910-2004), o tânără bucureșteancă studentă la filosofie și drept. După încheierea  cursurilor universitare, în1934, obține licența pentru limba franceză și este numit profesor de franceză la Cernavodă, apoi este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica, iar în 1938 primește de la Institutul francez din București o bursă pentru a pregăti la Paris o teză de doctorat despre păcat și moarte în poezia modernă începând cu Beaudelaire.

 De la Paris, trimite revistelor românești informații despre evenimentele literare din capitala franceză. În mai-iunie 1942 este numit atașat cultural pe lângă guvernul francez de la Vichy. Aici se naște unicul său copil Marie-France, pe 26 august 1944. După ce își pierde postul, Ionesco a locuit cu familia o vreme la Marseille, apoi la Paris și trece printr-o mare strâmtoare financiară. În 1950 dobândește naționalitatea franceză. În același an este jucată pentru prima oară la  théâtre de la Huchette  piesa Cântăreața cheală. 

     Urmează Scaunele (1952); Victimele datoriei (1953); Amedeu sau scapi de el cu greu (1954); Jacques sau supunerea (1955); Noul locatar (1955); Ucigaș fără simbrie (1957); Rinocerii (1959); Regele moare (1962); Pietonul văzduhului (1963); Setea și foamea (1966); Delir în doi (1967); Jocul de-a măcelul (1970); Macbett (1972); Ce formidabilă harababură (1973); Omul cu valize (1975); Călătorie în lumea morților (1980).

     În 1966, teatrul La Comédie Française, prezintă pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze.

     Eugen Ionescu este considerat, alături de irlandezul Samuel Beckett drept părintele teatrului absurdului, pentru care „la un text burlesc e nevoie de un joc dramatic; la un text dramatic, de un joc burlesc.” Dincolo de ridicolul situațiilor celor mai banale, teatrul lui Eugen Ionescu reprezintă în chip palpabil singurătatea omului și caracterul insignifiant al existenței sale. Totuși el însuși refuza categorisirea operelor sale sub denumirea de teatrul Absurdului. El zicea: „ Prefer expresiei de absurd pe cea de insolit.” El vede în acest ultim termen o trăsătură de teamă și încântare în fața stranietății lumii, în vreme ce absurdul ar fi sinonim cu nonsensul, cu incomprehensiunea.

     Eugen Ionescu a mai scris eseuri, proză literară, a tradus.

     În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

       Opere din colecția Cărți a MNLR