Constantin Noica, 115 ani de la naștere

Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909, în comuna Vităneşti, județul Teleorman, într-o familie de aromâni, moșierul Grigore și soția acestuia Clemența. El a urmat cursurile gimnaziale ale Liceului „Dimitrie Cantemir” din Bucureși (1920-1924). Apoi a frecventat clasele superioare la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti (1924-1928) unde l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu. Aici s-a făcut remarcat drept un elev foarte bun, fiind interesat în special de scrierile privind „lumea spiritului”.

În timpul liceului a dovedit înclinații către beletristică, ceea ce i-a adus debutul, în 1927, cu poemul în proză O poveste, care i-a fost publicat în revista liceului „Vlăstarul”. Eseurile scrise pentru această revistă aveau să fie reunite în primul său volum Mathesis sau bucuriile simple, apărut în 1934. Ulterior avea să înceapă o colaborare la cotidianul „Ultima oră” (1928), în care a publicat numeroase eseuri, cronici, note și interviuri.

În 1928 și-a luat bacalaureatul și a fost admis la Facultatea de Filosofie și Litere din București, unde l-a avut ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. El și-a completat formarea în străinătate, la Freiburg (Germania), sub îndrumarea lui Martin Heidegger, unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului XX. Această experiență l-a influențat profund și i-a marcat gândirea și opera.

Noica a devenit licențiat în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. Și-a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia (1931-1932), iar după aceea a fost timp de doi ani bibliotecar la Seminarul de istoria filosofiei al lui P. P. Negulescu şi membru al Asociației „Criterion”.

Aici, sub influența lui Nae Ionescu, prietenii săi Mihail Polihroniade, Haig Acterian și Mircea Eliade vor deveni simpatizanți ai mișcării legionare. În schimb, Noica a rămas fidel ideii că doar lupta culturală este calea pentru reînvierea culturală a României, nicidecum lupta politică. El avea să refuze apropierea de această mișcare, însă, mai târziu, va manifesta simpatii la adresa acesteia.

A scris eseuri și cronici în „Vremea”, „Rampa” şi „Credinţa” (1933-1934) și a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Convorbiri literare” (1934) alături de Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl, așa cum relatează „Dicţionarul general al literaturii române”.

În scrierile sale, Noica a abordat teme precum ființa, conștiința, cultura și religia, într-un stil profund și dens, cu accente poetice și o vastă erudiție.

În anul 1934, Constantin Noica s-a căsătorit cu britanica Wendy Muston, pe care a cunoscut-o într-o excursie. Și asta, în pofida dorinței tatălui său, care voia să-l însoare cu tânăra Cesianu. Din această căsnicie au rezultat doi copii: Răzvan şi Alexandra. Noica nu a excelat în postura de tată, el neglijându-i adeseori pe aceștia.

La scurt timp, el s-a retras la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace, pentru editura Hertz și, totodată, să se orienteze mai hotărât către activitatea filosofică. Anul următor, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar în urma intervenției chirurgicale i-a fost extirpat un rinichi.

Noica a continuat să traducă lucrări, mai ales cele semnate de Descartes şi Kant. În această perioadă i-au fost publicate primele lucrări filosofice Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului şi Viaţa şi filosofia lui René Descartes (1937).

Studiile de specializare și le-a făcut la Paris, în 1938-1939, cu o bursă oferită de Institutul Francez de Înalte Studii din România. Revenit în țară, în 1940, el și-a susţinut lucrarea de doctorat în filosofie Schiţă pentru istoria lui «Cum e cu putinţă ceva nou» la Universitatea din Bucureşti.

Printr-o scrisoare trimisă pe când se afla în Franţa, Constantin Noica îşi anunţa adeziunea la mişcarea legionară, decizia lui fiind influențată de asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. În august 1940 a publicat, într-un singur număr, revista „Adsum”, pe care a scris-o singur și a finanţat-o din fonduri proprii. El vorbea în revistă despre „martiriul mișcării legionare” prigonită de regimul Frontului Renașterii Naționale condus de regele Carol al II-lea.

Între anii 1940 și 1944 a trăit la Berlin, unde a fost referent pentru filosofie în cadrul Institutului Româno-German. Acolo l-a întâlnit pe profesorul de filosofie Martin Heidegger. În paralel, el a editat împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu anuarul „Isvoare de filosofie” și a publicat patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu (1942-1943). Totodată, a participat activ la întemeierea Asociaţiei Filosofice „Prietenii lui Nae Ionescu”.

A publicat în 1943 volumul Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării, iar în anul următor au apărut volumele Pagini despre sufletul românesc şi Jurnal filosofic. În toamna lui 1944 s-a retras la moșia sa din Chiriacu, unde a trăit patru ani și jumătate, până în primăvara lui 1949. Aici avea să publice un studiu despre Goethe, în 1947, deși, în timpul războiului, se orientase tot mai mult către Platon şi Hegel.

În contextul precipitării evenimentelor din 1944, Noica a fost mobilizat, însă a fost declarat inapt medical. De aceea, el a fost folosit pe post de translator, mai întâi în lagărul de prizonieri americani de la Timiş, iar ulterior în lagărul de prizonieri germani din Craiova. Imediat după 23 august, odată cu retragerea trupelor americane, i s-a propus să plece peste Ocean. Constantin Noica a refuzat, alegând să rămână în ţară.

El avea să declare mai târziu că „nu te poţi împlini decât aproape de originile tale, este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpățânare şi vigoare”. Ca urmare a reformei agrare din 1945, familia Noica pierdea o mare parte dintre pământuri. Deși Noica avea să se dezică de mişcarea legionară, ca urmare a asasinării lui Nicolae Iorga, comuniștii i-au fixat acestuia domiciliul obligatoriu la Câmpulung Muscel, nemulțumiți de apartenența sa la ideile inițiale ale mișcării legionare. Aici avea să scrie Încercare asupra filosofiei tradiționale (1950) şi Anti-Goethe (1952).

În decembrie 1958, fără nici o bază legală sau motivație a autorităților vremii, a fost arestat și încarcerat la Jilava.

Constantin Noica era acuzat de comuniști de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter dușmănos şi a cărților legionarilor fugiţi din ţară, precum şi de ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa regimului.

Avea să fie condamnat la 25 de ani de muncă silnică împreună cu toți intelectualii vremii participanți la întâlnirile informale organizate de el în așa-numitul „grup Noica-Pillat”, care cuprinde 25 de oameni de cultură. Printre aceștia se numărau Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu și Nicu Steinhard. În plus, a primit 10 ani de degradare civică, cu sancțiunea complementară a confiscării averii. El a executat doar 6 ani de închisoare, fiind eliberat la 8 august 1964.

La ieșirea din închisoare, Noica a ajuns la un „modus vivendi” cu autoritățile comuniste, care i-au permis unele libertăți, însă nu și aceea de a urma o carieră profesională. În 1965 s-a stabilit la București, unde a locuit într-un apartament cu două camere. Singura poziție pe care a avut-o între 1965 și 1975 a fost aceea de cercetător la Institutul de Logică al Academiei Române. În timpul liber ținea seminarii având ca temă filosofia hegeliană, platonică sau kantiană.

Ulterior s-a retras la Păltiniș, unde și-a petrecut ultimii doisprezece ani din viață, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi. Aici a încercat să construiască, în spiritul școlilor filosofice din vechea Grecie, punți de legătură cu noile generații de intelectuali români. De altfel, a fondat renumita școală de la Păltiniș, unde a început să organizeze seminarii filosofice și oferind astfel o platformă de discuție și de reflecție asupra problemelor fundamentale ale existenței și culturii românești.

În perioada 1964-1987 a mai publicat o serie de studii și eseuri despre filosofia culturii. Cele mai cunoscute sunt Rostirea filosofică românească (1970), Eminescu. Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel (1980) și Scrisori despre logica lui Hermes (1986). Postum au mai apărut De dignitate Europae (1988, în limba germană), Jurnal de idei (1990), Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990), Eseuri de duminică (1992), Introducere la miracolul eminescian (1992), Carte de înţelepciune (1993), Echilibrul spiritual (1998), etc.

Pe lângă contribuțiile sale în domeniul filosofiei, Noica a fost și un mentor pentru mulți tineri intelectuali români, precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru și Thomas Kleininger, pe care i-a influențat și îndrumat în dezvoltarea lor personală și profesională.

De asemenea, a fost un susținător al valorilor culturale autentice și a unei vieți trăite cu autenticitate și responsabilitate. Constantin Noica a murit la 4 decembrie 1987, la Sibiu, fiind înmormântat la Schitul de la Păltiniş, conform dorinţei sale.

El a fost distins postum cu Premiul Herder (1988) și a devenit membru post-mortem al Academiei Române (1990). După 1989, unul dintre discipolii săi, Gabriel Liiceanu, s-a ocupat de reeditarea integrală a operelor lui Constantin Noica.

Surse: Enciclopedia României, Agerpres, RADOR

Opere de Constantin Noica în Colecția Cărți, MNLR: