Bogdan Petriceicu Hasdeu, 185 de ani de la naștere

Bogdan Petriceicu Hasdeu (26 februarie 1838, Cristineşti, judeţul Hotin, Basarabia, azi Ucraina – 25 august 1907, Câmpina, judeţul Prahova) – poet, prozator, dramaturg, filolog, bibliolog, jurnalist, folclorist, filozof, orator, literat, economist, pedagog, editor de documente, întemeietor de reviste şi om politic. Descendent al unei familii de boieri a cărei origine pare să se situeze dincolo de secolul al XVI-lea, Hasdeu este nepot al lui Tadeu Hâjdeu (cărturar, poet de limbă polonă) şi fiu al Elisabetei (născută Dauksza) şi al lui Alexandru Hâjdeu. Tadeu, numele de botez, a fost schimbat mai târziu în Bogdan, iar adaosul Petriceicu voia să indice înrudirea cu Ştefan Petriceicu, domn al Moldovei în veacul al XVII-

Face şcoala mai întâi la Kameniţa, Viniţa şi Rovno, iar liceul la Chişinău (1848-1853). Își face serviciul militar ca iuncher voluntar în regimentul de husari „Contele Radețki” (1854-1857); frecventează în paralel cursurile Universității din Harkov. Însușeșete mai multe limbi: rusa, polona, franceza, italiana, greaca, limbi orientale.

Bogdan Petriceicu Hasdeu debutează în 1852, în ziarul „Severnaia pcela”, cu o odă patriotică, consacrată lui Constantin Stamati.

Hasdeu părăseşte armata, trece Prutul şi soseşte la începutul anului 1857 în Iaşi. Judecător în 1858 la Cahul, destituit în scurtă vreme pentru inaderenţă la politica anti-unionistă a caimacamului Vogoride, revine la Iaşi. Scoate o serie de reviste cu un profil predominant istorico-filologic: „România” (1858-1859), „Foaie de storiă română” (1859), „Foiţa de istoria şi literatură” (1860), „Din Moldova”, intitulată apoi „Lumina” (1862-1863). Publică în „Zimbrul şi vulturul”, „Ateneul român”, „Trecutul”, „Tribuna română”, „Dacia” etc.

Numit în 1859 custode al Bibliotecii Şcoalelor (căreia îi donează patru mii de volume) şi la începutul anului 1860 profesor de istorie, geografie şi statistică, este revocat în mai puţin de un an din cauza inimiciţiilor pe care începuse deja să le stârnească, înfiinţează un „institut privat de educaţiune” la care renunţă în 1862, când îşi reia postul de bibliotecar şi pe cel de profesor (la Gimnaziul Central), fiind însă destituit în 1863, în urma unui proces de presă provocat de apariţia nuvelei Duduca Mamuca. Acuzat de imoralitate, Hasdeu se apără magistral şi obţine achitarea.

În urma diligențelor lui Vasile Alecsandri, este numit membru în Comisia moşiilor mănăstireşti şi, în vara lui 1863, se mută la Bucureşti. Dacă perioada ieşeană dăltuieşte trăsăturile mari ale unui cărturar lipsit de inhibiţii, hotărât să rupă cu inerţia din jur, acum spectacolul personalităţii lui capătă anvergură, declanşând o receptare contradictorie, care merge de la adulaţie până la contestarea opacă. Hasdeu editează mai multe periodice: „Aghiuţă” (1863-1864), „Satyrul” (1866), „Traian” (1869-1870), „Columna lui Traian” (1870-1877, 1882-1883). Este director la „Foaia societăţii «Românismul»“ (1870-1871) şi la „Revista literară şi ştiinţifică” (1876), colaborează la alte gazete ale vremii („Buciumul”, „Familia”, „Sentinela română”, „Românul”, „Perseverenţa”, „Ghimpele” etc.).

În 1864, i se încredinţează conducerea revistei „Arhiva istorică a României”, în 1865 îşi tipăreşte monografia Ion Vodă cel Cumplit, iar în 1873-1875, Istoria critică a românilor. Din anul 1874, ţine un curs de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti (Principie de filologie comparativă ario-europea, publicat în 1875), apoi, din 1876 funcţionează şi ca director al Arhivelor Statului (până în 1900), iar în anul 1877 este ales membru al Societăţii Academice Române (după ce în 1869 îi fusese respinsă candidatura). Îşi editează principalele opere filologice: Cuvente den bătrâni (I-III, 1878-1881) şi Etymologicum Magnum Romaniae (I-IV, 1886-1898). Activitatea savantului („omul care ştia mai mult decât toţi românii laolaltă” – Barbu Ştefănescu Delavrancea) justifică notorietatea în medii academice europene. Lăsase mult în urmă preocupările şi aspiraţiile literare.

În 1867, se reprezentase drama Răzvan-Vodă, în 1871-1872, comedia Orthonerozia, iar în 1873 apăruse volumul Poezie. Editată între 1887 şi 1895, „Revista nouă”, publicaţie prestigioasă a timpului, ar fi trebuit să pună în lumină conjuncţia fericită a darurilor lui Hasdeu. Dar zguduit de moartea, în 1888, a fiicei sale, Iulia, va trăi din ce în ce mai departe de lume, în credinţa comuniunii spiritiste cu fiinţa dispărută. Încercarea de filosofie Sic cogito (1892), cu o pecete fantezistă indelebilă, multe din poeziile cuprinse în volumul Sarcasm şi ideal (1897) sunt mărturii ale unei dramatice măcinări lăuntrice. Se retrage la Câmpina, unde construise un castel bizar, al cărui proiect ar fi fost transmis de Iulia prin efluvii de natură mistică.

Poemul „Viersul”

Homer cânta mânia divinului Ahille,
Și Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naște în amărâte zile,
Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!

Și eu câteodată smulg harpa din tăcere,
Când sparge muza pieptul meu,
Căci înima zdrobită răsună prin cădere
Și saltă desperată în spasmuri de durere,
Scoțând din agonie un țipăt scurt și greu;

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură,
Când o silabă spune un chin nemărginit!

Ar fi o ironie să cânt eu flori și stele
În veacul nostru pe pământ,
Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
Iar adevărul geme tempeste și rezbele,
Blestem, urgie, neguri, pucioasă și mormânt!

Lăsați pedestrei proze minciuna curtezană!
Al cântului entuziazm
Respinge veselia spoită și vicleană,
Când totul împrejiuru-i printr-o imensă rană
Exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Și Dante Tartarul cânta;

Poetul, când se naște în amărâte zile,
Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!

Opera (selectiv):

a) Volume apărute antum:

„Luca Stroici, părintele filologiei latino-române”, Buc., 1864; „Filosofia portretului lui Ţepeş”, Buc., 1864; „Micuţa”, Buc., 1864; „Trei ovrei: jupânul Shylock al lui Shakespeare, domnul Gobseck al lui Balzac şi jupânul Moise al lui Alecsandri,” Buc., 1865; „Ion Vodă cel Cumplit”, Buc., 1865, 1894; „Răzvan-Vodă” („Răzvan şi Vidra”), Buc., 1867, 1869, 1895; „Odă la boieri”, Buc., 1869; „Poezie”, Buc., 1873; „Istoria critică a românilor”, I-II, Buc., 1873-1875; „Cuvente den bătrâni”, t. I-III, Buc., 1878-1881; „Obiceiele juridice ale poporului român”, Buc., 1878; „Trei crai de la răsărit”, Buc., 1879; „Etymologicum Magnum Romaniae”, t. I-IV, Buc., 1886-1898; „Sic cogito”, Buc., 1892; „Sarcasm şi ideal”, Buc., 1897.

b) Volume apărute postum:

„Ion Vodă cel Cumplit”, Craiova, 1942; „Răzvan-Vodă” („Răzvan şi Vidra”), Buc., 1909, 1998; „Istoria critică a românilor”, I-II, Buc., 1999; „Cuvente den bătrâni”, t. I-III, Buc., 1937, 1983-1984; „Etymologicum Magnum Romaniae”, t. I-IV, Buc., 1970, 1972-1976, 1998; „Sic cogito”, Buc., 1990, 2000; „Sarcasm şi ideal”, Buc., 1975; „Ursita”, Buc., 1910, 1994 ; „Scrieri literare, morale şi politice”, I-II, Buc., 1937; „Scrieri literare”, I-II, Buc., 1960; „Articole şi studii literare”, Buc., 1961; „Scrieri alese”, Buc., 1968, 1999; „Răzvan şi Vidra. Trei crai de la răsărit”, Buc., 1973; „Duduca Mamuca”, Cluj, 1973; „Studii de folclor”, Cluj Napoca, 1979; „Teatru”, Cluj Napoca, 1982; „Scrieri filosofice”, Buc., 1985; „Opere”, Buc., 1986, II-IV, Buc., 1996-2003; „Studii de lingvistică şi filologie”, I-II, Buc., 1988; „Scrieri literare”, Buc., 1989; „Istoria toleranţei religioase în România”, Ch., 1992; „Scrieri”, I-II, Ch.-Buc., 1993-1997; „Poezie, proză, dramaturgie”, Ch., 1997; „Protocoalele şedinţelor de spiritism”, Buc., 2000; „Publicistica politică. 1869-1902”, I-II, Buc., 2001; „Publicistica politică. 1859-1868”, Buc., 2002; „Studii şi articole de economie politică”, I-II, Buc., 2002; „Soarele şi Luna. Folclor tradiţional în versuri (Răspunsuri la chestionar)”, I-II, Buc., 2002; „Arhiva spiritistă”, I-III, Buc., 2002-2003; „Folcloristica”, I-II, Buc., 2003; „Studii literare, filosofice şi culturale”, Buc., 2003.

Referințe critice:

• „Cu inspiraţia istorică, Hasdeu îmbină erudiţia, folclorul, pasiunea pentri limbile slavice şi pentru lingvistică în genere. Spiritul lui se formează nu succesiv, ci simultan, aşa cum îşi va alterna feţele creatoare, la maturitate, cu o mare putere de asimilare, cu o mobilitate de informaţie şi de sinteză uimitoare. Geniul haşdeean este o surpriză continuă, în începuturile lui confuze, ca şi-n realizările lui cristalizate” (Pompiliu Constantinescu).

• „Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu şi-acheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe şantiere, şi foarte puţine monumente. Dar planurile acestor şantiere sunt suficiente să acorde semnificaţie istorică unei întregi epoci” (Mircea Eliade).

• „Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost, în lingvistica noastră, un exemplu neegalat încă de cercetător multilateral, ale cărui vaste cunoştinţe teoretice, putere de investigaţie au stârnit admiraţia fără rezerve a contemporanilor” (Dimitrie Macrea).

Natalia Hariton, cercetător științific superior la MNLR