Serafim BELICOV, 75 de ani de la naștere

Scriitorul Serafim Belicov s-a născut la 9 martie 1947 în satul Viişoara, raionul Edineţ, RSS Moldovenească. A absolvit Facultatea de Filologie, Secţia de ziaristică, a Universității de Stat din Moldova (1970). A activat la Comitetul de Stat pentru Radiodifuziune, redactor la publicaţiile „Moldova socialistă”, „Cultura”, „Literatura și arta”, „Nistru”, „Viața Basarabiei”, redactor-şef adjunct la „Învăţământul public”. A debutat editorial cu volumul „Veghe” (1976), urmat de cartea pentru copii „Nesfârşitul spicului”. A mai semnat volumele „Ev” (1987), „Vameş” (1991), „Procesul lui Narcis” (2000), precum şi cărţile de eseuri „Elegii contra frigului” (2002) şi „Alte elegii contra frigului” (2015). Distincții: Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2000); Premiul „Mihai Eminescu”, Putna, (2001); Premiul Salonului International de Carte de la Chişinău  (2001); Ordinul „Gloria Muncii” (2010).

Serafim Belicov s-a stins din viaţă la 28 iulie 2016.

APRECIERI

„La Serafim Belicov formula publicistică, încărcată de afirmații directe sau de întrebări neliniștitoare, se îmbină cu notația sentimental-muzicală, uneori în cheie de romanță, poetul invocând mereu gingășia mugurului, frăgezimea luminii matinale, alba pace sufletească. (…) În plan etic poetul trăiește o dramă continuă a păcatului originar, a unei greșeli reiterate, alcătuirea pură dumnezeiască părându-i profanată, în plan național și social mai este marcat adânc de sentimentul înstrăinării: „Basarabie prădată/ în noaptea întăciunată/ și-abuziv trasă pe roată” („A doua răstignire”). În definitiv, Serafim Belicov este un neoromantic pornit să recupereze echilibrul moral pierdut al lumii contemporane, să arunce peste el valul purității primordiale, al „amurgurilor albe” și al „zăpezilor fără memorie”. El se vrea mereu un poet al condorilor, un visător, poet „alb”.

Mihai CIMPOI, în: „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, p. 219

„Poezia lui Serafim Belicov cuprinde dimensiunile timpului trăit prin cea mai aleasă expresie artistică. Remarcabile în poezia lui: cultura poetică, știința de a modela gândurile în cele mai diverse formule poetice, profunzimea versurilor.

Serafim Belicov este un adevărat Purtător de cuvânt al Poeziei, și o servește cu vrednicie, chiar dacă un secol pleacă și altul vine”.

Gheorghe VODĂ, din postfața la cartea „Procesul lui Narcis”, Ed. Prometeu, Ch., 2000, p. 122

„Serafim Belicov pare a fi un sentimental înduioșat de obiectul poeziei. Aceasta la o fugară lectură a versurilor. La o mai apropiată atingere cu sufletul filiat în rânduri de vers îl găsim în postura unui poet cu intenții de analiză și meditație asupra marilor probleme ale contemporaneității. (…) Parcurgând cu ochii versurile din volumul „Veghe”, te convingi de tenacitatea cu care autorul își caută insistent „cuvântul ce exprimă adevărul”. Cuvântul convingător, cuvântul mobilizator, cuvântul viu, cuvântul care este menit a sta de VEGHE la marile metamorfoze ale sufletului omenesc”.

Anatol CIOCANU,  din prefața la cartea „Veghe”, Ed. Cartea Moldovenească, Ch., 1976, p. 3-4

***

APROAPE ROMANȚĂ

Pe strada Creangă ninge iar.

Vin fulgi din lunga lor vacanţă.

Nu i-am văzut de un amar

De timp. Dar, uite, ninge iar

Frumos şi lin ca-ntr-o romanţă.

Ninsori purtând un glas adânc

În marile tăceri căzânde,

Tot mai departe li se sting

Luminile, și-un glas adânc

Răzbate sincer și fierbinte,

Precum c-am fost elevi cuminţi,

Mereu cu tema învăţată

La alba lecţie. Cuminţi,

Cu bucurii şi suferinţi,

Cum nu mai fi-vom niciodată.

Ci ninge iar – e un popas

De fulgi ca-n vârsta precedentă,

De parcă totuşi a rămas

Pe strada Creangă până azi.

Iubirea noastră –  repetentă.

SFERĂ

Cum nu mă satur să te-admir

Şi ramu-mi cum încet se frânge,

Cu zarea ultimului sânge 

Te voi picta pe-un trandafir

Pe care chipul meu va ninge.

Şi-n miezul primului contur

De unde-ar încolţi ideea 

Picturii, te-aş feri, femeie,

De tot ce ţi-i străin în jur

Şi de la vise ţi-aş da cheia.

 Îţi voi culege ochii plânşi

 De prin vreo aşteptare-abstractă

 Păstrează-ţi lacrima intactă, 

 Căci numai oamenii distinşi

 Dau sferă lacrimii, exactă. 

Pe valea cântecului tău

Trec cerbi cu spaţii vechi pe frunte

Şi munţi cu tâmplele cărunte

Lucraţi de bunul Dumnezeu

Printre odihnele-i mărunte.

Cum nu mă satur să te-admir

Şi ramul cum se şi mai frânge,

Cu cel din urmă pic de sânge

Te-oi strămuta-ntr-un trandafir

Pe care cerul meu va ninge.

SECUNDE CU MAMA

• Baladă retrospectivă 

Și floarea aceea rămasă

Acolo, în vârfuri de tei,

Și maica atât de frumoasă

Și-atât de frumoși ochii ei…

Și norii curgând peste casă

Încet, niște turme de miei

Și maica atât de frumoasă

Și-atât de frumoși anii ei…

Și pâinea – duminică nouă

Și maica – duminică Ea.

Și-atât de frumoase-amândouă

Cum n-o să mai fie cândva.

Și vântul prin iarba – mătasă

Și poarta deschisă de vânt

Și maica atât de frumoasă

Ca steaua pe ceruri trudind.

Asfinte cu vara și floarea,

Acolo, în vârfuri de tei,

Dar maica-i atât de frumoasă,

Cu-atât de frumoși anii ei!

• Portret acum

Puțină umblă pe cărare,

Nici nu știu, zău, când s-a trecut.

Puțin i-i mersul și durut,

Dar inimă tot multă are.

E ca un semn de întrebare

Făcut din țărnă și din lut

Și ochii, calzii, i-au scăzut,

Dar lacrimă tot multă are.

Nici crezi acum c-au fost în stare

Să ne ridice-aceste mâini,

Bătrâna maică-ntre bătrâni,

Dar sufletu-i la fel de mare.

Și cum se mișcă pe cărare

Pe roua zorilor devremi,

Puțină e, încât te temi

C-ar da-o jos chiar și o floare.

Dar lacrimă tot multă are

Și sufletul i-i tot la fel,

Căci unde dacă nu în el

Încape-atâta așteptare?…

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•