Ludmila SOBEȚCHI, 70 de ani de la naștere. La mulți ani, stimată Doamnă!

Poeta Ludmila SOBEȚCHI (n. 24 ianuarie 1952, în localitatea Beriozovo, r-nul Zverinogorsk, reg. Kurgan, URSS, într-o familie de deportați basarabeni) a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1976). A fost consultant literar la Uniunea Compozitorilor din Moldova și la Teatrul „Licurici”, redactor la ziarul pentru copii „Florile dalbe” (1990-2003). A debutat cu volumul de poezii „Naiul ploii” (1974), face parte din Promoția´70 a poeziei române. A publicat volume de versuri pentru adulți și pentru copii. Este cunoscută și ca textieră („Ora stelei”, „Monologul Evei”, „Ochii tăi”, „Oglinda” etc.).

OPERA:

 „Naiul ploii” (1974); „Paznic la comori” (1982); „În toamna uitării de sine” (1988); „Corăbioare zburătoare” (1988); „Spațiu fără timp” (1993); „Ce frumoasă-i lumea” (2012); „Adagio pentru lup” (2019); „Flori de aer” (2020). 

MIELUL

Când pasărea mai sta cu liniștea în cioc

Și luna era tare la domnie

Căruța ne ducea la iarmaroc

Să-alegem albe flori de cununie.

Țineam în poala rochiei un miel

Cu botul încă jilav de la supt.

Nu trebuia să-i mai agăț cercel

Și din blândețea lui să mă înfrupt.

Catinca sta alături sub ochi de lună clar,

Privea la cer și se gândea la mire.

„Cum crezi, cât o să tragă mielul la cântar?”

Parcă-ntreba a stelei strălucire.

Mă-nfioram. Iar mielul sta cuminte

Sub palma mea dormind încrezător,

Și roata nopții ne ducea-nainte

Și n-aveam cum din mers să mai cobor.

La iarmaroc – mulțime de culori

Și lume de pe lume, ca la sărbătoare…

Ne strecurarăm printre negustori

De flori de nuntă și înmormântare.

Catinca măsura o coroniță,

Eu mă uitam dacă îi șade bine…

„Cât ceri pe mielușel, fetițo?” –

Se prăbușise cerul peste mine.

Mi l-au luat din brațe și l-au dus,

Iar el zbiera încet și fără a se zbate,

Privea în jur cuminte și supus,

Parcă știa că altfel nu se poate.

Nuntașii când se risipiră pe la case

Mult timp au mai vorbit de nunta ceea mare,

Despre cununa ce împodobea mireasa

Cu flori de ceară albe și frumoase…

Ochiul de miel privea din fiecare floare.

MONOLOGUL EVEI

E o greșeală în scriptura veche,

Nu șarpele e cel de m-a-ndemnat

Să rup un măr din inima livezii –

Am vrut să am în preajmă un BĂRBAT.

Nu mai voiam să-l văd așa cuminte,

Privind în jos, parcă nu mă vedea

Și pentru ASTA îmi aduc aminte,

Luai păcatul TOT asupra mea.

Când ne-au gonit din rai i-am spus:

„Bărbate,

Azi ne-nvelim cu cerul înstelat”.

Și i-am văzut crescând aripi la suflet

Și de ATUNCI la stele a visat.

E o greșeală în scriptura veche,

Durerea facerii e DAR domnesc,

Prin ea mă simt și DOAMNĂ, și STĂPÂNĂ

A neamului acesta omenesc.

ADAGIO PENTRU LUP

Lupul acela care o cruțase pe mama cândva

Într-o pădure siberiană închisă în ger și nămeți

O cruțase nu doar pe ea ci și pe mine

Cea încă nenăscută și încă atâtea alte vieți.

O asculta cum cântă în tempo lent

Un adagio izvodit chiar atunci din disperare

Dar nu și din spaima de moarte,

În urmă-i haita se înghesuia așteptând

Învoiala de-atac. Dar el tăcea

Și o lăsa să treacă pe-alături cântând

Cu modulații tot mai intense și tot mai înalte.

Chiar și boii ce trăgeau sania nu se-nfiorară.

Înfruntau nămeții ce ascundeau drumul

Calmi, s-ar putea spune chiar fataliști.

Păreau închiși toți și toate într-o capcană

Din care scapi numai dacă aproape că nu te miști.

Lupul acela îl visez și eu câteodată

Mama mi-l descria atât de des încât

                                           aproape că-i simt

Privirea galbenă, blana argintie

                                       de nedumerire înfiorată…

Și atunci încep și eu un adagio să-i cânt.

***

REFERINȚE CRITICE

„Poeta surprinde stări de la „răscrucea de toamnă și vise” în formule tradiționale, la hotarul dintre clipa trecută de cea prezentă, închipuindu-se o pasăre pe care străinii au țintuit-o „cu privirea crudă” și pe care o pândește timpul îmbolnăvit de gheață. Câteva poezii portretizează eroii miturilor vechi.

Umbra, tristețea, Fata Morgana, singurătatea, denumită „Unica stăpână”, uitarea sunt motivele-cheie ale volumului „Spațiu fără timp”, care surprinde în instantanee confesionale o stare complexă de urcare a unor trepte ce se năruie mereu, lăsând în urma poetei conturul unei mari prăpăstii. E o alunecare într-un spațiu evanescent, ce reduce totul la ceva vag și iluzoriu („Și sorb iluzia de-un secol, de o clipă”), adică un spațiu fără timp.”

(Mihai Cimpoi)

„Ludmila Sobiețchi a înaintat în evidentă ascendență de la reverii juvenile la lirica sentimentului intelectualizat, de la motivele folclorice și tradiționalismul romantic la poezia imaginarului modernist cu revirimente mitice, dar ceea ce dă o anumită personalitate poeziei sale sunt notele confesive, tematica peisagistică și erotică, structura biografică, spațiul și timpul siberian reanimate într-o memorie răvășitoare. Aflăm în acest volum („Spațiu fără timp”, Editura Hyperion, Chișinău, 1993 – A.B.) un personaj liric cu puteri de taumaturg în imaginarul căruia timpul își pierde reperele concrete, uneori lunecând în spațiul tinereții fără bătrânețe, alteori însă viața fără de moarte e periclitată de umbrele naiului.”

(Alexandru Burlacu)

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•