VITALIE TULNIC, 90 de ani de la naștere

Vitalie Tulnic, 1971. Fotografie din fondurile Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, fb. 5603. ©MNLMK

Prezentare de Margareta Curtescu

Născut pe 9 martie 1931 în comuna Enichioi (Ismail), Vitalie Tulnic (Manolescu) revine în Basarabia în anul 1954, după ce-și încheie studiile la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, unde l-a cunoscut pe Nicolae Labiș. Împreună cu Emil Loteanu, cu care se „repatriase”, devine membru al celebrului cenaclu literar de la „Tinerimea Moldovei”, condus de Liviu Deleanu. Desființat în anul 1956, după evenimentele tragice din Ungaria, cenaclul a lansat în literatura de la Est de Prut nume notorii: Liviu Damian, Victor Teleucă, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Pavel Boțu, Gheorghe Malarciuc, Spiridon Vangheli, Serafim Saca  ș. a.

După demobilizare, Vitalie Tulnic este redactor și colaborator la ziarul „Tinerimea Moldovei” și la revista „Moldova”, unde susține rubrica permanentă de publicistică „Cronica gusturilor”.  Debutează editorial în anul 1958, cu placheta de versuri „Caiet liric”.

Vitalie Tulnic a transcris în poezia sa neliniștea interioară, visarea, trăirile ingenue. Situată „sub semnul suveran al albului inocenței sufletești și curățeniei morale (Mihai Cimpoi), lirica sa, cu valențe neo-romantice, dar și cu accente neo-moderniste, rămâne proiecția unei interiorități copleșite de ritmurile naturii matriciale, de maternitatea protectoare, de bucuria vieții și a iubirii. 

Volume de poezie: „Caiet liric” (1958); „Trezirea viorilor” (1963); „Drum deschis” (1966); „Dor de cuvinte” (1971). Volume de eseuri: „Bucuria întâlnirilor” (1969); „Flăcări pe comori” (1973).

Se stinge din viață subit, pe 5 decembrie  1973. Post-mortem, îi vor apărea volumele: „Culori și anotimpuri” (1974); „Ultima frunză” (1976); „Versuri. Eseuri” (1988); „Risipa” (colecția „Orfica”) (1992).

TREZIREA VIORILOR

I

Când s-au născut pădurile –
Lăute nu erau,
Iar stelele – prea reci și prea departe.
Catarge verzi smerite îngenuncheau
Sub mări albastre, mări fără de moarte…
Apoi
Se încumetară stejari fremătători
Ca să coboare munții
Și viața –
S-o vadă mai de aproape.
Și au priceput cărunții
Că întrânșii zac viori,
Corăbii mari și albe
Ce pot să înfrunte ape…
            (Vol. „Trezirea viorilor”, 1963)