28 februarie 2021

Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”

Bine ați venit pe pagina muzeului !

LEONID DIMOV – 95 de ani de la naștere

Născut pe 11 ianuarie 1926, la Ismail, Basarabia, Leonid Dimov este crescut de bunicii săi Teodor Dimov și Mitrodora Dimov, el răspopit, ea fostă călugăriță la Kiev. A absolvit Liceul „Sf. Sava” din București (1944), continuându-și studiile la facultatea de Litere și Filosofie din București, facultate pe care a abandonat-o după trei ani. Publică primele poezii în 1943, în revista liceului, iar în 1956 debutează cu un grupaj de poeme în revista „Tânărul scriitor”.

În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic, iar în 1965 vor forma Grupul oniric, care îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil, alții, printre care și Leonid Dimov, retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale.

Leonid Dimov a debutat editorial în 1966, cu volumul „Versuri”(Editura pentru Literatură). Au urmat volumele de poezie: „7 poeme”(Editura pentru Literatură, 1968); „Pe malul Stixului” (Editura Tineretului, 1968); „Carte de vise” (Editura Cartea Românească, 1969); „Semne cerești”(Editura Cartea Românească, 1970); „Eleusis” (în colaborare cu Florin Pucă; Editura Cartea Românească, 1970); „Deschideri” (Editura Cartea Românească, 1972); „Amintiri” (în colaborare cu Mircea Ivănescu și Florin Pucă; Editura Cartea Românească, 1973); „A, B, C” (Editura Cartea Românească, 1973); „La capăt” (Editura Eminescu, 1974); „Litanii pentru Horia” (Editura Dacia, 1975); „Dialectica vârstelor” (Editura Cartea Românească, 1977); „Spectacol” (Editura Cartea Românească, 1979); „Texte” (Editura Albatros, 1980); „Veșnica reîntoarcere” (Editura Cartea Românească, 1982).

S-a stins din viață pe 5 decembrie 1987, la București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

„Poeta versifex” sau „parnasian largo sensu” (D. Micu), reprezentant al unui „manierism voios” (M. Mincu), creator de „poetică a sclipitorului” (E. Simion), „imagist cu virtuţi estetizant baroce” (P. Poantă), „mare meşteşugar” (Al. Piru), un voluptuos al materiilor pito­reşti, exotice, luxoase, rarisime, Leonid Dimov face parte din categoria poeţilor care au gustul decorului, al podoabei şi în a căror operă hotarul dintre actul narcisiac al poeziei şi explorarea realului îşi pierde conturul, artifexul venind să şocheze, dar şi să re-creeze, să re-descopere o lume.

În poezia lui Leonid Dimov, universurile onirice pe care le evocă sunt un fel de meraviglia ingenioase, labirinturi care, aparent, nu mai au nimic comun cu realitatea imediată. Din această artă a labirintului, de sorginte manieristă, derivă poetica curbării. „Eu sunt, la fiecare, o prelungire curbă”, afirmă poetul, sugerând intenţia de a reinventa realul, de a-i da dimensiunea misterului prin încovoieri, prelungiri curbe ale liniilor şi ale volumelor. Astfel „corectat”, realul se constituie din mici obiecte rotunde, cristaline şi fragile, strălucitoare, aparţinând sferei preţiosului: „mare de cristal/ cu reptile sângerii în miez”, „inimi de scoică în ciorchine”, „o purpură rotundă de bile numărate”. Autorul Cărţii de vise foloseşte modul labirintic de construire a lumilor poetice pentru a evada într-o irealitate. Visul este un truc în producerea miracolului, el interesând din perspectiva mecanismului de funcţionare. Creând un lirism spectaculos, Leonid Dimov vrea să distreze cu „ciudăţenii”. El foloseşte toate mijloacele pentru a aduce derizoriul la dimensiunea sclipitorului. Unele poezii delectează nu numai prin frumuseţea graţioasă, ci şi prin efectele neaşteptate, uluitoare, prin straniu şi tainic, cum se întâmpla şi în poemele lui Tesauro sau Gracían: „Era o draperie dintr-o stofă creaţă/ Încleştată de întuneric şi gheaţă,/ Cu ţurţuri străvezii printre ciucuri,/ Cu bagatele, crepitaţii, ciurucuri,/ Sticluţe cu sirop şi borcănaşe cu magiun/ Ca pentru pomul de Crăciun /…/ În acea noapte, în sfârşit,/ S-a mişcat draperia, a scârţâit/ Şi a lăsat să iasă/ O interminabilă omidă mătăsoasă/ Purtând câte două coşuleţe de iască/ La fiecare inel, grăbită să târguiască” (Instantaneu).

Artizan talentat, artist care meşteşugeşte ima­ginea poetică minuţios, scrupulos şi exact, Leonid Dimov creează o poezie lucid-fantasmagorică. Selectând faptul insolit, decorativ şi pitoresc, el propune o viziune carnavalescă a lumii, cu personaje-paiaţă, bufoni, saltimbanci, jongleri, scamatori (personaje de factură manieristă, care exprimă dedublarea, dualitatea, multiplicarea proteică a eului) şi recuzită pestriţă, uneori prinse într-o mişcare haotică, alteori luând forma unui chihlimbar. Imaginea nu este însă artificiu pur, poetul ştiind să transforme gratuitul în lirism. La capătul unor dantelări imagiste „confecţio­nate” după procedeul digresiunii şi notaţiei, putem sesiza aproape întotdeauna un accent vizionar, o intenţie parabolică: „E verdele grădinii primăvara/ Înviorat cuminte, din brocart /…/ E purpura adâncă-n draperie/ Cu fluturi de email în cute-ascunși /…/ E galbenul spătarelor de jețuri/ Cu bumbi albaștri în rețea dispuși /…/ E capa de mătase violetă/ Nepăsător răsfrântă pe sofa /…/ Este sideful spar peste platouri /…/ E marele chivot portocaliu/ Cu sfinți de sânge presărați în stea /…/ O scenă de irozi cu vârcolac,/ Împreunarea lor, în mijloc, taie” (Poemul odăilor). După draperiile multicolore, după butaforia teatrală şi disimularea jocului arlechinesc mai rămân, de regulă, o ipostaziere tăinuită, o obsesie existenţială, care, oricât de mult ar fi conduse către interpretarea ironică, nu pot fi rezumate numai prin ideea de joc şi spectacol, cum nu pot fi nici separate de aceasta. Podoaba ascunde adevărata stare a eului, miraculosul fiind doar un refugiu și o formă de disimulare. Anxietăţile, traumele, setea de uitare se insinuează printre preţiozităţile minuţios elaborate, divulgând secretele sau dramele fiinţei. Leonid Dimov renunță chiar, în unele texte, la vraja sublimă a imaginilor meșteșugite și oferă cititorului zguduitoare poetizări ale sentimentului tragic al morții: „O, era șoarecele nostru de dimineață/ Purtând lumină vânătă pe mustață/ Și ne spunea povești și ghicitori/ Cu paraboloizi și privighetori/ Până când ne cădeau dinții,/ Ne-ngropam jucăriile părinții/ Și rămâneam în irizare și-n aură,/ Să-l așteprăm, înlemniți, lângă gaură” (Mit).

Pentru a evita realul ostil şi pentru a camufla trăirile eului proble­matic, Leonid Dimov plăsmuieşte universuri imaginare prin cuvânt. Lexemul „nou” (încărbunat, oafe, barabafta, trestiesc), rarisim (răvac, zurbă, chiomb, ghiuluri), uneori străin limbii (ambulacre, saure, cerulu), rimele meşteşugite (cupole-colembole, viroage-xilofage, gurii-holoturii, candelabr-glabre, trandafiri-spoitingiri) contribuie la construirea unei lumi neobişnuite, „iluzorii, însă tot atât de consistente, de «materiale» în sfera visului, ca realitatea obiectivă” (D. Micu). Funcţia podoabei/a manierei este de a virtualiza tragicul, de a-l defuncţionaliza.

Scufundând sufletescul în artistic, Leonid Dimov estetizează tragicul, îl reduce la pur fapt de artă. Astfel, el nu este doar un poeta artifex şi nu se limitează la condiţia de dibaci mânuitor al artificiilor imagistice atunci când apelează la recuzita manierismului pentru a evada din realitate şi a crea o suprarealitate oni­rică. La o primă lectură, poezia sa uluiește și încântă prin multitudinea de imagini neordinare, sclipitoare pe care le conține. Învăluind în mătă­surile decorativului compensatoriu sensurile, această poezie reflectă încercarea omului modern de a găsi un spaţiu sustras derizoriului sau social-politicului deranjant şi de a revela, prin metaforă, esenţa existenţei.

(După: Lucia Țurcanu, Manierismul românesc. Manifestări și atitudini, Editura Cartier, 2015)

VIS CU BUFON

În laptele dimineții aceste

Din orașul climateric cu însușiri alpestre

Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.

Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină

De culoarea lor întunecată

Pentru prăjiturile de ciocolată,

Roz, cu scame de tăciuni

Pentru prăjiturile de căpșuni,

Verzui și galben un pic

Pentru prăjiturile cu fistic

Și așa mai departe.

Eu mă gândeam, bineînțeles, la moarte

Când a intrat sunând din clopoței, pe rotile,

Bufonul unui rege mort cu zile,

Mort subit

Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.

Dar să lăsăm gluma. Era

Bufonul nostru numai catifea

Și pe dinăuntru și pe dinafara,

Un vulpoi de cârpă cu coadă ușoară.

Se mișca degeaba, exista fără să fie,

Era – dacă vreți – o filozofie.

Toată lumea se făcea că nu-l știe,

Că nu-l vede când se strâmbă-n spate

Și presară boare tulbure pe lingurițele plate…

Am început atunci să mănânc în cascade

Cataifuri, baclavale, rulade,

Simțeam în juru-mi umede boturi,

Înghițeam în neștire bezele, pișcoturi

Și creșteam, mă umflam ca un aerostat

Cu bube dulci și diabet zaharat,

Acolo în munții limpezi în zarea zmeurie

La masa pătrată din cofetărie.

MIT

Totul a fost întrerupt, deoarece

Prin încăpere trecuse un șoarece.

Dar, vă dați seama, nu era un șoarece obișnuit:

Avea coada ruptă și dura la nesfârșit.

Trecerea lui plină de chițăit și putoare

Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,

Stăteam lipiți de perete. Era urât

Și nici nu ne băga-n seamă.

Nouă, însă, ne era tare teamă

Când trecea șoarecele pe lângă noi

Fixându-ne cu ochiul ca un biloi

Negru și sticlos.

Îl rugam frumos

Să ne lase-n pace. Să treacă.

Dar lui îi era a petrecere și a joacă

Și ne trezeam așa,

Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!

O, era șoarecele nostru de dimineață

Purtând lumină vânătă pe mustață

Și ne spunea povești și ghicitori

Cu paraboloizi și privighetori

Până când ne cădeau dinții,

Ne-ngropam jucăriile, părinții

Și rămâneam în irizare și-n aură,

Să-l așteptăm, înlemniți, lângă gaură.

RONDELUL LUMÂNĂRILOR

Ardea o lumânare așezată
Pe-o altă lumânare ce ardea
Și-n alba luminare ca de vată
M-am așezat, tot alb, deasupra mea.

Atunci a hohotit o mască lată,
Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,
Ardea o lumânare așezată
Pe-o altă lumânare ce ardea.

Eu am plutit spre bagdadii, deodată,
Spre zeul zugrăvit, care privea
Nepăsător, pe lada înstelată
Din podul alb cum, făr-a fumega,
Ardea o lumânare așezată.