VERONICA MICLE, 135 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE

Veronica Micle, cea care a reprezentat idealul feminin al poetului național Mihai Eminescu, s-a născut pe 22 aprilie 1850, la Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud, în familia cizmarului Ilie Câmpeanu și a moașei Ana. Tatăl va muri din cauza rănilor provocate în luptele conduse de Avram Iancu împotriva insurgenților maghiari din Transilvania înainte de a i se naște cel de-al doilea copil – fiica Ana. Teama de persecuțiile autorităților austriece și situația materială împovărătoare au determinat-o pe văduva Ana Câmpeanu să se stabilească împreună cu fiica de doar câteva luni și fratele ei, Radu (va muri de timpuriu), în Moldova, la Târgu Neamț, unde a cumpărat o casă, ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea din inițiativa Mănăstirii Neamț. După doar doi ani, familia s-a mutat la Iași, existența unei comunități de transilvăneni mai bine închegată oferind perspectiva unei vieți mai sigure.

În timpul școlii primare viitoarea poetă își schimbă numele din Ana în Veronica. În anul 1863, la susținerea examenului pentru încheierea gimnaziului la Școala Centrală de Fete din Iași, unde obține calificativul „eminent”, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, și Ștefan Micle, viitorul rector al Universității ieșene. Acesta, îndrăgostit de fermecătoarea copilă, o cere în căsătorie, deși diferența de vârstă dintre ei era de 30 de ani și astfel, în anul următor, la numai 14 ani,  Veronica devine doamna Micle. Au avut împreună două fete: Valeria, născută în anul 1866 și Virginia Livia, născută în 1868.

În 1869 se implică în înființarea unei școli profesionale de fete și în îndrumarea altor școli de fete din Iași, începând, de asemenea, să se afirme și în viața literară.

În 1872, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical, îl cunoaște pe studentul Mihai Eminescu. Acesta părăsește Berlinul pentru Iași și frecventează salonul literar patronat de cea care îi va deveni muză pentru tot restul vieții. În același an, Veronica Micle debutează cu două schițe romantice, Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași, sub pseudonimul „Corina”, în revista „Noul Curier Român”. Semnează, în revista „Columna lui Traian”, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare”, versuri scrise sub influența liricii eminesciene. A mai colaborat și cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” și „Revista literară”.

Din 1875, după îndepărtarea soțului său din fruntea Universității, familia locuiește în incinta Școlii de Arte și Meserii, la conducerea căreia este numit Ștefan Micle. În timpul Războiului de Independență din 1877-1878 este soră de caritate și face parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți. După moartea lui Ștefan Micle în 1879, Veronica Micle sosește la București, unde se află o lună și jumătate alături de Eminescu. În paralel cu demersurile pentru obținerea unei pensii, cei doi îndrăgostiți fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămâne doar un vis. Eșecul s-a datorat lipsei mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent și opoziției junimiștilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care nu-i iertase Veronicăi depozițiile de martor al acuzării în procesul de judecată contra lui din îndepărtatul 1864, când ea avea doar 14 ani.

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: Viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. Sau în poezia „Lumea îmi părea o cifră” mărturisește că până când a întâlnit-o n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc, pentru ca după aceea începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea.

O descriere obiectivă a evoluției relației dintre Eminescu și Veronica Micle se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

În anul 1887 Veronicăi Micle îi apare singurul volum de Poezii care cuprindea, pe lângă piese originale, prelucrări după Théophile Gautier și Alphonse de Lamartine. Primul exemplar i-l trimite lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”. Poetul îi va mărturisi prietenului Alexandru Chibici-Răvneanu: Cartea ei e veșnic nouă pentru mine… Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!

 Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristețe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, în a 50-a zi după moartea poetului, își pune capăt zilelor, otrăvindu-se cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” de pe teritoriul mănăstirii Văratec.

REFERINȚE

Femeia pe care a iubit-o Eminescu a fost nu numai frumoasă, nu numai talentată, inteligentă, cultă, elegantă – dar și cinstită, și devotată, și dezinteresată – ba capabilă de sacrificii mari. Și, înainte de toate, femeia unei mari energii, o boieroaică moldavă hotărâtă să lase urme puternice pe unde trece – urmat -, din păcate, de buretele uitării plantat aproape matematic, deci: cu intenție certă – după fiecare pas al ei. Nicolae Georgescu

Viața și opera Veronicăi Micle sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa. Nicolae Iorga

Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jertfit, ci o viață pierdută. George Sanda

Opere de Constantin Noica în Colecția Cărți, MNLR:

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Veronica Micle

Să pot întinde mâna…

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămână, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,
Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Mihai Eminescu

Alei mică, alei dragă

Alei mică, alei dragă,

Cine vrea să ne-nțeleagă

Vază frunza cea pribeagă,

Ce-i ca viața noastră-ntreagă.

Alei dragă Veronică,

Despărțirea toate strică,

De ne-alegem cu nimica –

Viața trece, frunza pică.

Alei dragă, alei mică,

Viața trece, frunza pică,

Și din ura ce ne strică

Nu ne-alegem cu nimica.

Măcar cine ce grăiește,

Altul alta îndrăgește.

Inima-mi pe cât trăiește

Tot la tine se gândește.

Alei mică, alei dragă,

Ia vezi frunza cea pribeagă –

Așa trece viața-ntreagă.