IOAN MÂNĂSCURTĂ – 70 DE ANI DE LA NAȘTERE

Ioan Mânăscurtă s-a născut pe 28 aprilie 1953, în satul Popeștii de Sus, raionul Drochia. A fost prozator, eseist, traducător, editor. În anul 1975, a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, secția ziaristică. A fost redactor la publicațiile: „Tinerimea Moldovei” și „Femeia Moldovei”.  A susținut rubrici la revistele „Moldova”, „Chipăruș”, ziarele „Patria tânără”, „Flux” și la alte publicații.  A fost redactor-șef la Colegiul pentru Traduceri al Uniunii Scriitorilor, director al Editurii Uniunii Scriitorilor, director al editurii „Princeps”. Debutează cu volumul de interviuri și eseuri Noi și gândurile noastre (1979), urmat de Bărbații universului (1980) și Lecția de suflet (1985). Alte volume: Artefact (1989, 2004, 2010), Mâine, când ne vom întâlni pe Pământ (1989), Tăierea capului (1995), Marea vânătoare (2004), Înnodarea lui ceva cu altceva (2006), Desluşirea semnelor (2016), Citirea a doua, nu ultima (2017) Despre fiare și oameni (2019).

De asemenea, a editat, împreună cu pictorul Sergiu Puică, Primul meu dicționar în șase limbi paralele cu cea română: rusă, ucraineană, bulgară, găgăuză, engleză, franceză (2004). 

În 1997, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul Tăierea capului, iar în 2004 – Premiul „Carte pentru promovarea spiritului de toleranţă”, acordat de către Comisia Naţională a Republicii Moldova pentru UNESCO în cadrul ediţiei a VIII-a a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii de la Chişinău (pentru Primul meu dicţionar). 

Lucrările sale au fost traduse în limbile engleză, franceză, rusă, ucraineană, slovacă, bulgară ș.a.

Ioan Mânăscurtă a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și România, membru al PEN Club European.

S-a stins din viață la 27 martie 2021.

Din operă:

«Ce poate fi mai plin de sens decât împreunarea lor: carte de citire! În fond, toate cărțile sunt pentru citire, dar numai una este de citire. Adică nu pentru lectură, adică nu pentru delectare, ci de citire.

Iar noi mai avem și „a citi în ochii cuiva”, „a citi în stele”, „a citi gândurile” și multe altele. Adică a citi înseamnă mult mai mult decât a face o lectură. A citi înseamnă a pipăi cuvântul, a-i încerca dulceața pe vârful limbii, a-l duce la ureche pentru a-i auzi muzica, a-i încerca tăria, lovindu-l de alte cuvinte; și încă: a citi „cartea de citire” înseamnă a ajunge la primele adevăruri din multele pe care le știe viața.

(Ioan Mânăscurtă, Lecția de suflet, Chișinău, 1985, p.16)

Referințe critice:

„…ne reîntâlnim cu unul dintre nu prea mulții autori (din păcate) de la noi, care caută în caracterul exemplar al frazei norma stilistică ce i-ar asigura literaturii o justificare etică superioară.(…) Prozele sunt de un suflu dezinvolt de idei și revelații, expusă într-o manieră colocvială, manevrând, uneori, paralelele  între prezent și ceea ce ține de memorie, cunoscând arta mozaicului literar. În unele pagini, apar scânteietoare chinezării de limbaj rafinat, testat la ludic temperat, uneori alunecător în sofisme delicate, în baza raționamentului că literatura poate fi alogică, tocmai (și) prin asta incitând.” (Leo Butnaru)

«Ioan Mânăscurtă are, indiscutabil, un dar de a povesti reactualizat, făcut să răspundă gustului cititorului de azi pentru story, aventură și surpriză, îmbinând lesne frazarea baladescă, crengian-sadoveniană, să zicem, cu discursul livresc, radical neologistic, înțesat cu termeni științifici, inserții intertextuale și calambururi, demonstrând că povestitorul trebuie să fie și un homo ludens. Discursul intradiegetic, pe care-l practică, le angajează și pe personajele sale ce au adesea funcția de conaratori și – sub aspect epic propriu-zis – de co-campioni ai celor  mărturisite.

Este, bineînțeles, unul dintre prozatorii eminenți, și „cu talentul lui” în contextul literaturii române de azi.» ( Mihai Cimpoi)

Felicia Cenușă, cercetător, Muzeul Național al Literaturii Române