NICHITA STĂNESCU – 90 de ani de la naștere

Nichita Stănescu (Nichita Hristea Stănescu), poet, eseist, publicist, s-a născut pe 31 martie 1933 la Ploiești. Este fiul lui Nicolae Hristea Stănescu și al Tatianei Cereaciukina, fiica fizicianului și generalului rus Nikita Cereaciukin, refugiat cu familia în România în contextul evenimentelor revoluționare din 1917.  

Viitorul scriitor își începe studiile în 1940, în Școala primară nr. 5 din orașul natal, unde învață în primii doi ani, dar, din cauza războiului, clasa a III-a o va continua la Bușteni, pe cea de a IV-a absolvind-o în refugiu, la Vălenii de Munte. Clasele gimnaziale și cele liceale le va urma la Liceul „Sf. Petru si Pavel” (în prezent, „I. L. Caragiale”) din Ploiești. Elevul Nichita Hristea Stănescu compune versuri pentru prietenii săi, publică rezolvări de probleme și caricaturi în gazeta liceului, semnând cu pseudonimul H. Profesorul său de istorie, N. I. Simache, care i-a remarcat talentul, îi sugerează să renunțe la prenumele Hristea și să semneze Nichita Stănescu. În perioada 1952-1957, studiază la Facultatea de Filologie a Universității din Bucuresti. Leagă prietenii cu tinerii scriitori, între care era și Nicolae Labiș. După absolvirea facultății, tânărul poet este corector, apoi redactor la secția de poezie a „Gazetei Literare” și redactor-șef adjunct la revistele „Luceafărul” și „România Literară”. Sunt ani de lecturi intense și schimburi de opinii cu prietenii și colegii săi de generație, Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Cezar Baltag, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Grigore Hagiu ș.a.

Nichita Stănescu își începe cariera literară în martie 1957, debutând cu versuri, aproape simultan, în „Tribuna” din Cluj, unde publică poeziile „Au fost oameni mulți”, „La lemne”, „Pământ”, și în „Gazeta Literară” din București, care îi găzduiește poezia „1907”, devenită apoi „Ardea spitalul cu bolnavi cu tot”. La sfârșitul anului 1960, îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”, apreciat înalt de critica literară. Pe parcursul anilor, va desfășura o amplă activitate literară, publicând ritmic mai multe cărți de poezie și de eseistică, traducând din creația confraților săi de condei din alte țări. În anul 1980, la propunerea Academiei Suedeze, candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de poeții Odisseas Elitis, Max Frisch, Léopold Sédar Senghor și Jorge Luis  Borges (premiul i se acordă lui Odisseas Elitis). La Festivalul de poezie de la Struga (Macedonia), i se decernează Marele Premiu „Cununa de aur” (1982).

La începutul lunii septembrie a anului 1976, în cadrul Săptămânii literaturii sovietice în RSSM, Nichita Stănescu, alături de criticul literar Mircea Tomuș, vizitează Chișinăul. Deși este supravegheat de nomenclaturiști, distinsul poet are mai multe întâlniri cu lumea literară de aici. Martorii acelui eveniment susțin că, sosit cu trenul Moscova-București, poetul îngenunchează pe peronul gării din Chișinău și, neputând săruta asfaltul, îmbrățișează și sărută zidul gării. În discursul rostit la întâlnirea cu cititorii, care a avut loc la conacul lui Alecu Donici, oaspetele de la București rostește memorabilia frază despre drumul lung, parcurs de „acasă până acasă” (cei doi scriitori români sosiseră la Chișinău de la Moscova).     

Poezia lui Nichita Stănescu, a fost tradusă în limbile engleză, franceză, germană, bulgară, maghiară, spaniolă, polonă, suedeză, rusă, letonă, ebraică, sârbocroată. Este distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Romane și cu mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Laureat al Premiului Internațional „Gottfried von Herder” (1975).

Poetul se stinge din viață pe 13 decembrie 1983 și este înhumat la cimitirul Bellu din București, în fața mormântului lui Mihai Eminescu. Membru post-mortem al Academiei Române.

Poet reprezentativ al generației ’60, Nichita Stănescu este unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura română, reformator al limbajului liric, explorator neîntrecut al cuvântului artistic și creator al unei poetici inedite. În opinia exegezei literare, poezia sa denotă „o nouă experiență lirică” (Ov. S. Crohmălniceanu), relevă „dimensiunile unei redescoperiri de sine și a lumii într-o perspectivă a mult râvnitei unicități” (George Munteanu), efortul de „sistematizare și organizare, de creare a unui cosmos al vorbirii” (Marian Papahagi), producând „o răsturnare de percepție” și fiind o „metafizică a realului și deopotrivă fizică a emoțiilor” (Nicolae Manolescu).

Opera

Poezie: „Sensul iubirii” (1960), „O viziune a sentimentelor” (1964), „Dreptul la timp” (1965), „11 elegii”, (1966), „Roșu vertical” (1967), „Alfa” (1967), „Oul și sfera” (1967), „Las Ptolemaei” (1968), „Necuvintele” (1969), „Cinci degete”, „Un pământ numit România” (1969), „În dulcele stil clasic” (1970), „Poezii” (1970), „O literă în oglindă” (1972), „Belgradul în cinci prieteni” (1972), „Măreția frigului” (1972); „Clar de inimă”. Antologie (1973), „Ion Neculce: O samă de cuvinte așezate în chip de vers de către Nichita Stănescu” (1973), „Starea poeziei”. Antologie (1975), „Epica Magna” (1978), „Opere imperfecte” (1979); „Carte de citire, carte de iubire” (în coautorat cu Gheorghe Tomozei) (1980), „Noduri și semne” (1982), „Oase plângând” (1982), „Strigarea numelui” (1983).

Eseuri: „Cartea de recitire” (1972), „Respirări” (1982).

Evocari, reflecții, poeme: „Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu” (1985).

Aprecieri critice

„Poezia lui Nichita Stănescu este creație în interiorul limbajului, înlănțuire expresivă, coeziune de sonuri, trezind la viață adâncul ființei, stimulând acest adânc să ni se reveleze. Dar să ni se reveleze împrumutând culoarea însăși a frazei de impecabilă articulare, ca o realitate plăpândă, materială, credibilă și la îndemână. Acest firesc al nefirescului ia în poezia lui Nichita Stănescu înfățișare de joc, când nu este (și uneori chiar este) joc îngăduit, spectacol pur, intenționată pastișă a «sentimentului». Cu o uimitoare ușurință acestea devin poezie”. (Lucian Raicu. Structuri literare. București: Eminescu, 1973, p. 269.)

„ […] formula lui Nichita Stănescu rămâne, în sine, dificilă; ca la orice poezie adevărată, straturile operei permit numai un acces gradat, în funcție de formația și gustul poetic al cititorului; ispita unei abordări superficiale se izbește pe parcurs de diverse obstacole, și e nevoie de o familiarizare cu universul poetic al autorului, la diverse nivele – de la lexic până la jocul ambiguu al semnificațiilor – pentru a obține delectarea estetică adecvată”. (Ștefan Aug. Doinaș. Poezia și poetica lui Nichita Stănescu, în vol. Lectura poeziei. București: Cartea Românească, 1980, p. 193.)

Nichita Stănescu „nu numai că ilustrează poeticul, dar îl refundează, păstrând cu tradiția o legătură dialectică de continuitate-ruptură și asumându-și încă o dată, pe cont propriu, «curajul limbii române», făcând să înainteze în tiparele ei, poeticitatea în genere. Poezia sa nu e un caz printre atâtea altele, o «contribuție», oricât de fascinantă și originală, ci un pas ce trebuie înțeles pe verticala deschisă a evoluției imprevizibile a poeticității”. (Ștefania Mincu, Momentul Nichita Stănescu, în vol. Nichita Stănescu. Poezii. București: Albatros, 1987, p. XIV.)

***

Cântec

E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă fericire, în sus, şi izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

(vol. „O viziune a sentimentelor”)

Autor: Margareta CURTESCU, cercetător științific superior MNLR