Paul Mihnea, 105 ani de la naștere

Paul MIHNEA (pe numele adevărat Pinhas Șilman, 22 iulie 1921, Briceni – 31 august 1991, Chișinău), poet și traducător. A studiat la Liceul „Marele Voievod Mihai”, din Cernăuți, în anii în care și tânărul Paul Celan (1920-1970) își făcea studiile în aceeași instituție.

Debut cu volumul Preludiu, semnat Discipol Mihnea, cu o prefață de Mircea Streinul, Editura Nord, Cernăuți, 1940, probabil cel mai nefericit debut din istoria poeziei noastre, dat fiind că placheta apărea cu doar câteva săptămâni înainte de nefastul 28 iunie 1940. În vara lui 1940, se întoarce la părinți, în Briceni, iar la începutul celui de Al Doilea Război Mondial a fost evacuat, împreună cu tatăl, farmacistul Boruh Șilman, și fratele mai mic Abram-Gherș Șilman, în regiunea Astrahan, ulterior la Orenburg. Ceilalți membri ai familiei Șilman, rămași la Briceni, au fost deportați și vor muri în ghetoul din Transnistria. În 1945, poetul revine la Chișinău, împreună cu soția sa Roza Andreevna Melentieva (1924 – 2004), profesoară de limbă și literatură rusă, la rându-i autoare de versuri. Împreună au trei copii: Boris (n. 1946), Clarisa (n. 1950), și Ecaterina (1951 – 1972; volumul de poeme Hingher și Demiurg este dedicat memoriei fiicei sale Ecaterina).

Din 1947, membru al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească; în 1951, în plin proletcultism, publică volumul Bat miezul vacului curanții, urmat de culegerea Lumina ochilor mei (1957), cărți „pe linie” marcate de ideologia sovietică a timpului. Abia odată cu volumul Orga codrului (1966), Paul Mihnea revine la unelte, ca poet liric & meditativ, iar cărțile următoare – Galerie cu autoportret (1968), Hingher și Demiurg (1973), Grădinar (1980), Coroană de coroane (1992) – confirmă vocația de poeta faber a autorului nostru.

Traducător iscusit din poezia lumii, îi tălmăcește – din franceză pe Paul Valéry (Vrăji, 1979) și Paul Verlaine (1985), din germană – pe Rainer Maria Rilke (Elegiile din Duino, 1977), din latină – pe Vergiliu (Bucolice, 1970) și Ovidiu (Elegii din exil, 1972), din rusă – pe Mihail Lermontov, Nikolai Nekrasov, Aleksandr Blok, Aleksandr Pușkin ș.a.

Opera poetică a lui Paul Mihnea a fost tradusă în limba rusă de Novella Matveevna, David Samoilov, Kiril Kovaldji, Rimma Kazakova.

În 1993, i se conferă titlul onorific de Maestru al Literaturii.

Paul Mihnea s-a stins din viață pe 31 august 1991, moștenirea sa literară incluzând mai multe poeme inedite scrise în anii 80, precum și cca o sută de catrene scrise în franceză.

* * * * * * *

„Un loc aparte în contextul poetic basarabean îl deține Paul MIHNEA (…), poet de esență modernistă, traducător al lui Rilke, Valéry și Verlaine, adevărat monah al poeziei, care s-a hrănit numai din scris și a degustat in petto licorile ei sacre. (…) Paul Mihnea este un grădinar-geometru, un poeta faber care construiește ecuații intelectuale sub semnul logicii raționaliste și care are o propensiune spre impresii auditive și vizuale (în acest sens mulți dintre compozitori și pictori îi sunt surse de inspirație). O coroană de sonete nu era deci o dificultate prea mare pentru un asemenea meșter  iscusit de interaltoiuri.” (acad. Mihai Cimpoi)

„Pentru generațiile atinse de deja de căruntețe, mitul Paul Mihnea e încă viabil. În componenta mitului intră neapărat proverbiala sa modernitate, elogiată rest de exegetica însoțitoare de cândva. Se  pare însă că o parte din gloria arhimodernilor Rainer Maria Rilke și Paul Valéry, pe care îi traducea Mihnea – din original, când totul se tălmăcea prin intermediare rusești! – trece și asupra poeziei sale (…)

Paul Mihnea se detașează net de zgomotoasa ceată a ruralilor, înscriindu-se în micul, dar selectul club al citadinilor, alături de George Meniuc și Aureliu Busuioc. Livrescul, faptul de cultură, limbajul neologic (într-o proporție mai mică totuși decât la Valentin Roșca), subiectele cu substrat filozofic imprimă o imagine aparte poeziei sale. Deși se declară udeva «beat de viață și de vise», lirica sa e, de multe ori, alimentată de nume și de fapte de cultură din întreaga istorie a artei: Beethoven, Strauss, Cehov, Van Gogh, Modigliani, Labiș, Maiakovski, Eminescu, Rockwell Kent ș.a. Mihnea își alege frecvent drept subiect poetic un fenomen sau o operă de artă. (…)

Și sonetistul Mihnea (o altă fațetă a mitului!) excelează mai mult ca tehnician, ca virtuoz al speciei, dar nu întotdeauna se pune în valoare prin virtuți poetice.” (Eugen Lungu)

„E tot mai puțin Discipol, tot mai mult el însuși, în secțiunea a treia, Dați-mi, dați-mi cheile!…, o secvență asemenea drumului Damascului, pe care te pornești în chip de Saul și ajungi Paul (chiar dacă va trebui să așteptăm cel puțin un deceniu ca numele acesta să apară pe-o carte de Mihnea). De-acum, poetul o ia pieptiș în sus («Mă cheamă veșnicia cu întâile/ zidiri de totdeauna. Dați-mi, dați-mi cheile!…/ Mă vreau departe de pământul efemer,/ mult mai departe decât luna…»), în versuri temerare («cu visul,/ care, din cel din urmă mort,/ face cel mai nou Dumnezeu»), de-a dreptul dezlănțuit («pe Araratul meu numit Golgota/ (…) O, Doamne-n mine Noe-a dat tărie/ de viață lumii noi ce-avea să vie,/ și Christ i-a dat iubire și-izbăvire,/ în moarte culegând Dumnezeire»), fără să fi renunțat la sensibilitatea-i deosebită («În orice palmă plânge-un suflet,/ nevinovat de carnea lui» – subl. mea; nu vă amintește de «Căci vinovat e tot făcutul…» barbian?). Este un poet în toată puterea cuvântului, în cazul dat de sorginte blagiană (Destinde moarte aripele-ți…), din care rețin finalul: «Aplecă-te asupra-mi bună mamă,/ destinde larg aripile-ți și ia-mă!…» Memorabilă și Ruga nimănui, cu aceste versuri-laitmotiv: «Eu sunt ce nici nu e, și dorul meu e-al nimănui», «Să vie ce n-a fost; să ia ce e al nimănui».

…și a venit, în secvența a patra, Țipete din muțenie, și capodopera Preludiu-lui – în sens generic, de lucrare practică prin care calfa își încheia ucenicia, fiind admisă în breasla meșteșugarilor –, Când te-am ghicit în pomul…. Să fi scris doar aceste versuri, și tot ar fi meritat să figureze în orice antologie de poezie (tânără) românească din perioada interbelică. Este cheia de boltă a plachetei de debut, de-acum înainte tânărul poet putea să renunțe la prenumele Discipol și să lucreze în voie pentru numele care-l va consacra, alias Paul Mihnea, scris/tipărit românește pe o carte abia peste jumătate de secol: Coroană de coroane, Editura Hyperion, 1992. Finis coronat opus!” (Em. Galaicu-Păun)

Opere din colecția Cărți a MNLR

Când Te-am ghicit în pomul…

Când Te-am ghicit în pomul

înmugurit din poarta mea,

răcnit-am: omul,

cioplit cu vorba după forma Ta…

Am așteptat o primăvară și o vară,

ghicind în frunză, floare, fruct, prezența

ființei Tale nevăzute, deși-ntrupată-n toate.

În toamnă și în moarte Te ghicisem iară;

în ritmul anilor prelungi Ți-am ghicit cadența

pașilor, peste-unde nu se poate și nu se poate…

Când Te-am ghicit,

nu Te-am ghicit în mine;

erai în mine mic ca mine.

Azi ești așa de mare-n mine,

încât eu nu mai sunt în mine…

(din volumul de debut, Preludiu, semnat Discipol Mihnea, Editura Nord, Cernăuți, 1940)

* * *

Am visat cu ochii deschiși că toate făcea cale-ntoară:

păsările zburau numai în jos și se făcea cârtițe,

iar cârtițele zvâcneau spre cer și se făceau păsări;

pădurile descreșteau până la ghindele din care răsăriră,

iar ghindele erau stelele căzătoare ce se întorceau la cer;

morții se întorceau pe pământ, fiecare pe la casa cui îl are

(Bine-ai venit, mămucă! Bine-ai venit, tătucă!),

iar viii se întorceau din bătrânețe în tinerețe, din tinerețe în copilărie.

Și iată că am ajuns și eu să-mi cuprind dragostea dintâi,

pe care o socoteam pierdută pe vecie.

Și-am vrut să strig ca altă dată: „Oprește-te, clipă!”,

dar nici de astă dată timpul nu se opri – făcea,

precum spuneam, cale-ntoarsă și, ca și atunci

când mergea înainte, era neînduplecat.

Ajuns la nirvana copilăriei, nu mă dumiream nici acum

că e nirvana copilăria. Și iată-mă ajuns

în fragedă pruncie, și tata, tânăr și ferice,

ferice că am reușit să leg câteva cuvinte,

mă întorcea dintr-o mișcare cu ochii la fereastră,

ce mă fascinează cu atâtea și atâtea miracole,

și depune un sărut (e dimineață și sunt gol-goluț)

acolo unde numai un tânăr tată iubitor

îl poate depune – și iată-mă la hotarul memoriei,

de unde timpul își începe calea înainte

și păsările zborul lor firesc.

(din volumul Galerie cu autoportret, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1968)

* * *

Prinos de viață până la mormânt,

prinos de viață-n clipa cea din urmă,

și după ce și ultima se curmă

bilanț ce însăși moartea o a-nfrânt.

Prisos de viață – cântecul ce, pur, mă

conține respirație răsfrânt

nu numai până la deznodământ,

ci cât cuiva simțirea i-o mai scurmă.

Prinos de viață – timpul fără timp,

perpetuat în care fără capăt,

se-nfipse pulsul cântecului ghimp.

Și, timp orfan de timp, nici că mai scapăt,

ci doar răsar alt cântec din cel zis,

ascensiune-n mine, în  abia.

(din volumul Coroană de coroane, Editura Hyperion, Chișinău, 1992)