Eugen Barbu – 100 de ani de la naștere

Pe data de 20 februarie se împlinesc 100 de ani  (20.02.1924 – 07.09.1993) de la nașterea lui Eugen Barbu, cunoscut prozator, jurnalist, scenarist, dramaturg, poet, om politic, director de reviste, membru corespondent al Academiei Române.

Născut în familia scriitorului și jurnalistului Nicolae Crevedia, Eugen Barbu își face studiile primare, secundare si liceale la București (1931-1943). Se înscrie  la Facultatea de Drept (1943), la care renunță pentru Școala de ofițeri de jandarmi (1943-1945).

Începând cu anul 1945, frecventează  timp de trei ani cursurile Facultății de Litere si Filosofie fără a ajunge la licență. Lucrează în calitate de  tipograf și corector de editură. Este redactor-șef al revistei Luceafărul (1962-1968) și al revistelor „Săptămâna” și „Săptămâna culturală a Capitalei” (1970-1989), apoi director fondator al revistei „România Mare” (1990-1993). În perioadele în care s-a aflat la conducerea acestor publicații, Eugen Barbu a fost acuzat că atacase în reviste scriitori valoroși din acei ani.

În anii comunismului a fost ales (1969) membru supleant al CC al PCR, iar în 1975 a devenit deputat în Marea Adunare Națională.

După Revoluție, a fost membru fondator al Partidului România Mare (mai, 1991) și prim-vicepreședinte de onoare al acestuia, iar în scrutinul din 27 septembrie 1992 a fost ales deputat de București din partea PRM pentru legislatura 1992-1996.

Opera

Eugen Barbu a fost un  scriitor prolific, abordând toate genurile și stilurile literare. Debutează sub pseudonimul Eugen Rabe si Eugen Baraba in revistele Epigrama, Păcală și Veselia (1943-1945).

În 1955, debutează ca nuvelist cu Gloaba, scrisă într-o manieră realistă, apoi publică romanele Tripleta de aur, Balonul e rotund și Unsprezece.

În anul 1957, îi apare romanul Groapa, una dintre cele mai importante creații ale sale. Autorul a lucrat la el zece ani, timp în care l-a refăcut de treisprezece ori înainte de a-l publica. De factură naturalistă, scris într-un stil concis, aproape jurnalistic, romanul s-a bucurat de succes atât în țară cât și în străinătate. Inspirat de propria copilărie petrecută într-o mahala bucureșteană, autorul recreează atmosfera sumbră a mahalalei Cuţaridei, de la marginea capitalei interbelice.

Urmează volumele de nuvele Oaie si ai săi, 1958; Patru condamnați la moarte, 1959; Prânzul de Duminică, 1962; Martiriul Sfântului Sebastian, 1969; Miresele, 1975. A mai publicat volume de versuri, eseuri, reportaje și însemnări de călătorie, piese de teatru. Publică volumele Șoseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964; Principele, 1969; Săptămâna nebunilor, 1981. Romanul Incognito (4 vol., 1975-1980) stârnește discuții polemice, autorul fiind acuzat de plagiat.

Eugen Barbu a alcătuit O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent, din care a apărut doar un volum, în 1975, dedicat poeziei postbelice.

În anii șaptezeci, scriitorul inițiază seria Caietelor Princepelui, ajunsa la șapte volume până în 1981. Semnează, în colaborare, un șir de scenarii pentru filme de lung metraj și seriale pentru televiziune.

Traduce sau stilizează traduceri din Panait Istrati, Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner.

Distincții

Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a IV-a (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”

Premiul Ion Creangă al Academiei Române (1969)  

Premiul Uniunii Scriitorilor (1975)

Laureat al premiului internațional Herder pentru literatură (1978).

Referințe

”Groapa” rămâne o capodoperă a literaturii române și merită tradusă în cât mai multe limbi. Oricât ar părea de insuportabilă această idee, omul este o ființă contradictorie. Un scriitor de mare talent poate fi uneori și încarnarea lașității și a cinismului moral. Iar istoria literaturii nu reține, până la urmă, decât opera (chiar dacă nu uită biografiile)… După căderea comunismului în România, Uniunea Scriitorilor a considerat că Eugen Barbu nu era demn de a face în continuare parte din această breaslă și l-a exclus din ea.

El nu poate fi exclus însă din literatura română. Cărți precum „Groapa” sau „Princepele” sau „Săptămâna nebunilor” rămân memorabile și au reușit să treacă cu bine de proba timpului. Într-un fel “Groapa” rămâne și un caz de reușită paradoxală pentru că romanul, care are ca personaje o întreagă lume interlopă din zona Bucureştilor, a apărut în 1957, în plină epocă proletcultistă. Or, romanul „Groapa” a evitat clișeele realismului socialist. Iar prin forța sa și prin pitorescul personajelor (majoritatea extrase din lumea mahalalelor) romanul s-a ridicat la înălțimea unei frumoase metafore.  Groapa de gunoi gigantică descrisă de romancier este de fapt oglinda unei întregi societăți, iar situarea poveștii în perioada anilor 20 nu i-a împiedicat pe cititorii deceniilor ulterioare să se regăsească în această parabolă”. (Matei Vișniec, 24 ianuarie 2013, rfi.ro)

 Groapa, mahalaua nemernică în care sunt obligați să trăiască acești oameni aruncați la marginea societății, nu este o lume izolată, o entitate geografică de sine stătătoare, ci o consecință zguduitoare a unui fel de viață odios, în care fericirea este dată numai unora și se obține, așa cum se vede și în această carte, cu mijloace care îngrozesc pe cititor. Voiam să mai adaug că titlul cărții nu are referințe numai la un spațiu cunoscut, ci și la groapa morală în care erau siliți să trăiască mahalagii Cuţaridei. (Eugen Barbu, Jurnal, 1974)

Volume din colecția ”Cărți” a Muzeului Național al Literaturii Române